Îndrăgostirile este o țesătură opulentă de dialoguri și dialoguri închipuite pe care o împletește Javier Marías, mare maestru al inter textualității și magician neîntrecut al ideilor, imaginilor, cuvintelor care se rescriu și se repovestesc singure, pe cadrul unei acțiuni relativ simple cu personaje în general unidimensionale.
Romanul, apărut în 2011 și multiplu premiat, gravitează în jurul misterului unei crime. Naratoarea María Dolz, care lucrează la o editură, se înscrie în categoria protagoniștilor binecunoscuți ai lui Marías. Având la îndemână un veritabil arsenal lingvistic și observațional în calitate de profesionist al lucrului cu textul, ea își începe ziua în cafenea urmărind cu atenție diminețile perfecte, parcă rupte dintr-o reclamă, ale unui cuplu încântător. Idilica fascinație a observatoarei noastre din cafenea este întreruptă de dispariția celor doi, urmată de reapariția lor în circumstanțe tulburătoare: soțul, ucis, într-o fotografie din ziar, iar soția în aceeași cafenea, dar în prezența altui bărbat. Tema personajului dispărut și reapărut, aici explorată pornind de la Colonelul Chabert al lui Honoré de Balzac și Cei trei mușchetari de Alexandre Dumas, va fi reluată absolut magnific în Berta Isla. După acest incident, María se găsește într-o situație ce se dovedește înfiorător de întunecată, ceea ce oferă autorului un context ideal pentru contemplație metafizică. Observăm aici familiara formulă a lui Marías a intimității duble: cea trăită de cei observați și cea clandestină, a naratorului iscoditor, perfecționată ulterior în Așa începe răul. Această configurație joacă și un rol metatextual, arătând cum ficțiunea – observație par excellence – este un act fecund de spionaj și minciună.
Stilul aforistic poate fi epuizant, însă în timpul acestei lecturi orice rezervă față de narațiunea tipic contemporană năvalnică s-a lăsat învinsă cu ușurință de vocea de neconfundat, extraordinar de rafinată și irezistibilă a lui Javier Marías. De nelipsit din arsenalul auctorial, spiritul de observație incisiv și ocazional incomod, precum și acuitatea psihologică sunt evidente în felul lui caracteristic de a transmite gândurile, gândurile încorporate în gânduri și ideile care se leagă cu multiple fire între ele, în descrierile minunat de nuanțate ale gesturilor, care au contribuit în mod deosebit la experiența de neuitat a lecturii (de exemplu scena în care naratoarea le examinează cu atenție pe fetiță și mama ei în timpul micului dejun).
Astăzi, intertextualitatea este aproape sinonimă cu numele lui Javier Marías. Frânturi de imagini și interpretări ale lui Shakespeare și Dumas punctează spunerea poveștii maríasiene, un val de neoprit, atât de bogat în detalii luxoase, care este mai mult spunere și mai puțin poveste. Dialogurile sunt predominant conversații imaginare, pe care naratoarea le înșiră în propriul monolog sau chiar lanțuri de monolog. În cea mai lungă catenă monologală, naratoarea (María) relatează despre discursul imaginar al celuilalt protagonist (Javier), care redă cuvintele fictive ale victimei (Miguel), care la rândul său citează aforisme născocite.
Studiile antropologice și ale teoriei minții (de ex. Stiller și Dunbar) au observat că la majoritatea persoanelor, capacitatea de a urmări ierarhia stărilor mentale ale celorlalți (structuri de tip „știu că știi că știe că știm”) se limitează la patru sau cinci niveluri, după care acestea încep să devină stânjenitoare, provocând încordare cognitivă. Nu este întâmplător că aceste cercetări și-au luat materia primă din aceeași operă cu care dialoghează Marías în fiecare roman al său: Shakespeare. La Bardul de pe Avon ele au surprins evidența a cinci stări mentale distincte (a intenționat ca publicul să creadă că Iago dorește ca Othello să presupună că Desdemona îl iubește pe Cassio, exemplifică Dunbar). Marías aplică aceeași tehnică, dar în Îndrăgostirile cititorul este sedus cu mult înainte să-și poată da seama de jocul amețitor al intenționalității de ordin multiplu, care este pe cât de „tulburător” cognitiv, pe atât de hipnotizant stilistic.
Personajele din Îndrăgostirile nu au nimic caracteristic sau unic, ci doar exprimă ceea ce pare să fie opinia autorului despre diverse subiecte: viață și moarte, doliu, crimă, vinovăție, nesiguranță, disponibilitatea de a ajuta în păienjenișul relațiilor interumane. Și, desigur, îndrăgostirea, acel enamoramiento care se caracterizează cel mai pronunțat printr-o directivitate a trăirii și a expresiei, și care, cu toate acestea, este o piedică notorie în calea descoperirii așa-zisului adevăr obiectiv. Studiind impactul emoțiilor asupra deciziilor și, prin urmare, efectul formator pe care îl au asupra realității, Marías sugerează maleabilitatea adevărului într-un roman tipic al ideilor. Ars poetica ce se întrezărește de aici este formulată expres:
„Ce s-a întâmplat contează cel mai puțin. E o carte și ce se întâmplă în ea îți e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele.”
Așadar, acțiunea este secundară, iar personajele nu se prea deosebesc între ele. Aici, chiar și străinii se dezvăluie unii altora cu ușurință, folosind aceleași fraze și vorbind în același stil. Totodată, autenticitatea neopritului flux de vorbire nu poate fi pusă la îndoială, deoarece cei mai mulți dintre eroi sunt intelectuali, iar intelectualii, după cum știm, vorbesc mult… Marías servește monologurile îmbinate și dialogurile aparente într-o superbă structură simetrică: discursivitatea este mai discretă în capitolul inițial și final, care se disting printr-o mai mare intensitate a acțiunii. Această modalitate de construire a poveștii creează în cititor o reconfortantă senzație de „rotunjime”.
În lumea postmodernă a ironiei și sarcasmului, contemplația funcționează deseori ca o răsadniță a criticii aspre, însă nu și la Marías. Subiectul morții aflat în centrul atenției (ca și în celelalte romane ale sale, de exemplu Mâine în bătălie să te gândești la mine, Inimă atât de albă) nu îl împiedică pe autor să transmită prin vocea naratoarei o joie de vivre și să dea glas unei aprecieri exuberante pentru cele observate, în special în prima parte a narațiunii unde accentul cade pe observație.
Poate că Îndrăgostirile nu este o scriere atât de nuanțată și pătrunzătoare ca favorita multora din opera lui Marías, Inimă atât de albă, însă este ideală pentru cei care doresc să retrăiască experiența capodoperei cu rezonanțe macbethiene și un început potrivit pentru cei care pășesc pentru prima oară în lumea scriitorului spaniol care plonjează în adâncuri metafizice cu o pasiune cuceritoare.
notă: acest text a fost publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ
