Note pentru un jurnal al despărţirii ( 144)

În cele din urmă tot ceea ce a însemnat ceva în vieţile noastre intră, discret şi tandru, în acest jurnal ce creşte din dimineţile singuratice ale unui visător : anotimpuri şi voci, jocuri şi surâsuri, atingeri şi străzi, fotografii şi atingeri fugare. Din fragmente de cuvinte, din puncte de tăcere, anii ce sunt trecutul nostru se reîntrupează în frazele ce se arcuiesc ca nişte bolţi de fum, în vecinătatea unui cer ce nu mai se deschide decât către moarte.

În cele din urmă, tot ceea ce a dat rod în vieţile noastre se adună, aici, în acest jurnal ce poartă pe coperta sa timidă numele tău, ortografiat cu graţia severă a profesoarei ce a ai fost: curgerea sa se contopeşte cu murmurul în care se ascunde un întreg destin.

În cele din urmă, tot ceea ce ochii noştri au contemplat şi tot ceea ce mâinile noastre au putut atinge se regăseşte în acest promontoriu de text, în această peninsulă înconjurată de apele ce bat, bat, bat, fără a se opri niciodată- muzica lor este însăşi muzica timpului pe care am învăţat să o urmăm, dincolo de limitele unei vieţi ce se scurge mecanic.

Şi de aceea poate că acest jurnal s-a încărcat de parfumul tău , ca de o amprentă celestă. Cuvintele tale plăpânde aşteaptă lumina zilei spre a putea căpăta trup din rotirea de sinapse şi din ciocnirea de taste a calculatorului. Maşina te cuprinde şi te ocroteşte, iar ceea ce vedem pe ecranul ce se umple, treptat, este respiraţia ta, ca un desen al iernii, încremenită pe un geam de demult.

Spiritul tău rătăceşte prin labirintul de circuite, în căutarea firului de vânt ce anunţă dragostea ce nu poate muri. Un duh tenace şi graţios este convocat de mâinile mele, căci acest dicteu este drumul pe care îl urmează fiinţa noastră unită, în singura viaţa ce îi mai poate fi îngăduită.

Şi mi se întâmplă să urmăresc, cu aceeaşi admiraţie îndrăgostită cu care te comtemplam , cândva, itinerariul de pauze şi de ropot al textului pe care îl transcriu. Şi ştiu că tu, doar tu, eşti materia din care el se plămădeşte, ca un soare de octombrie, că doar din nostalgica grafie a surâsului tău se poate întrupa lumina ce colorează bolţile sale, că doar din nerăbdarea ta copilărească se pot hrăni jocurile în care se adună fericirea celor care am fost, de demult, atât de demult.

Şi este ca şi cum, în clipa în care tu mă inunzi, ca o boare, claritatea melancolică capătă contur, alungând răceala sterilă a raţiunii oarbe. De abia atunci, unit cu tine prin forţa magnetică a dorului ce trezeşte lumi, mai pot rosti cuvintele pe care le credeam uitate: o comuniune a discreţiei se întinde ca o punte, îmblânzind lacrimi şi aşteptare.

O singură fiinţă, o singură voce, un singur tremur al iubirii, iată ceea ce suntem, prinşi în ţesătura de şoapte a jurnalului nostru. Şi nimic nu mai poate întrerupe conversaţia ce creşte din noapte şi ajunge în zi: despărţirea nu mai înseamnă nimic, în acest anotimp al doliului în care am ales să poposim, amândoi.

De pe ce coperta acestui jurnal chipul tău, risipit intre nori şi geometria grădinii, întâmpină anii ce ne-au mai rămas cu aceeaşi frumuseţe limpede pe care asprimea decrepitudinii nu a putut-o întuneca, niciodată. Reuniţi, dincolo de linia morţii, învăţăm să respirăm împreună, în acest aer saturat de miresme: mâinile se caută şi se regăsesc, în lumina amiezei ce alunecă în noapte, înseninată nostalgic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *