Cei care nu mai sunt

Cei care nu mai sunt regăsesc, dincolo de moarte şi împotriva ei, acea seninătate alungată, cândva, de teama trecerii şi de angoasa sfârşitului: un anotimp al introspecţiei şi al căutărilor îi primeşte, spre a duce mai departe cărările luminate de soarele ce nu mai arde şi nu mai poate apune.

Cei care nu mai sunt încearcă, dincolo de moarte şi împotriva ei, liniştea crepusculară a sufletelor eliberate de povara trupului în miezul căruia biologia decrepitudinii îşi are sălaşul ei implacabil: de acum înainte presimţirea agoniei nu le va mai tulbura calmul nostalgic în care privirea lor se adânceşte, ca într-o mare târzie de toamnă.

Cei care nu mai sunt contemplă, dincolo de moarte şi împotriva ei, un cer pe care ochii lor muritori şi grăbiţi învăţaseră să îl uite,orbiţi de rutina zilelor lor de metronom sterp: pragul pe care îl trec trezeşte acuitatea tandră a privirii şi dezvăluie ceea ce le era ascuns de lumina aspră a dimineţilor lor.

Cei care nu mai sunt străbat, dincolo de moarte şi împotriva ei, drumurile pe care viaţa le umbrise, cândva: un port al regăsirii şi al împăcării îi cuprinde, iar sorii care îi întâmpină alunecă, graţios şi tandru, pe un firmament ce creşte din inimile lor, ca o explozie tomnatecă de trandafiri, înainte de pustiul iernii ce stă să vină.

Cei care nu mai sunt scriu cu degetele lor, dincolo de moarte şi împotriva ei, propoziţiile simple ale iubirii pe geamul încremenit al caselor ce nu mai sunt decât tremur de ploaie: glasurile de copil regăsesc claritatea de primăvară a unei incantaţiii nostalgice, iar mâinile ce se credeau pierdute se strâng din nou, cu intensitatea înlăcrimată a răsăritului de soare.

Cei care nu mai sunt îi aşteaptă, răbdător, dincolo de moarte şi împotriva ei, pe cei ce vor deveni, la rându-le, amintire: paginile desprinse din calendare izbucnesc duse de vânt ca nişte zmee eliberate, în vreme ce timpul se întoarce spre materia amniotică a începutului, spre a se topi în mişcarea de valuri.

Cei care nu mai sunt rostesc, dincolo de moarte şi împotriva ei, cuvintele retrezite din captivitatea încremenirii vieţii: limpezimea lor plăpândă are aerul fragil al unui glob de crăciun ce întârzie în seara aşternută peste acel anotimp al fericirii pierdute.

Cei care nu mai sunt convoacă, dincolo de moarte şi împotriva ei, visele din care se alcătuiesc nopţile de ochi magnetic: truda lor, secretă şi neliniştită, este aceea a unui demiurg melancolic, ce revine spre a privi dialectica de umbre ce se iveşte din freamătul de pleoape.

Cei care nu mai sunt se reîntrupează, dincolo de moarte şi împotriva ei, în fragmentele de voce şi în cristalele de parfum ce plutesc în derivă pe un ocean de semne: din forfota glasurilor lor se naşte muzica cu care ne ispiteşte timpul, ca într-o educaţie pe marginile fluviului lethe.

Cei care nu mai sunt ne ating şi ne cheamă pe noi, cei care ne aflăm, încă, dincolo de linia graniţei trasate de dor: energia iubirii lor dăruieşte undelor mării puterea de a curge fără a se opri, niciodată, de parcă pe coama de valuri s-ar zări ceva din graţia copilărească a anilor în care zilele nu erau decât o înşiruire de jocuri, nevinovate şi nedomolite, ca o presimţire a verii.

Cei care nu mai sunt intră, cu fiecare cuvânt murmurat şi cu fiecare vis, în substanţa noastră,asemeni aburului ce se confundă cu sevele grădinii: continuitate blândă şi melancolică, ei ne călăuzesc spre propria noastră moarte, ferindu-ne de teama ce îi bântuie pe cei ce nu au iubit, niciodată.

Cei care nu mai sunt păşesc alături de cei pe care dragostea lor îi recheamă, în noapte , iar umbrele lor bat la fereastra ecranului de calculator în ale cărui sinapse sunt primite sufletele lor călătoare : textul care se naşte este casa în care vii şi morţi se reunesc, spre a primi ofranda de şoapte a dragostei, reuniţi şi înseninaţi, ca în pragul marilor vacanţe ce creşteau din gări şi din case, asemeni unui desen naiv aşternut pe un caiet de elev rătăcit în visare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *