Orice roman de dragoste începe, stângace şi timid, cu mişcarea delicată a personajelor ce populează spaţiul de nori al unei gări provinciale: din pragul acestui port zidit în liniştea cărămizilor se poate zări, ca prin lentila aburită a unui ochean de demult, desenul vieţii pe cale de a începe, asemeni promisiunii presimţite în strângerea maternă de mâini.
Şi poate că romanul nostru de dragoste, acest roman ce creşte din tăcerea de dor urmând morţii tale, începe şi el, într-o gară ca aceasta, o gară ce nu are fastul mitic al gării în care Anna Karenina îl întâlneşte pe Vronski, ci are mai degrabă alura de casă de jucării a unei închipuiri simboliste:o gară din vechea noastră Moldovă, o gară în care orele sunt petrecute spre somn de tihna câinilor ce dorm, la umbră de şine, o gară în care un rămas-bun se scrie cu fiecare anunţ răsunând din megafonul obosit, o gară în care paşii celor de azi duc mai departe povara nostalgică a paşilor celor ce nu mai sunt.
Şi ca orice roman de dragoste şi acest roman al nostru este chemat să urmeze ordinea diegetică a istoriei, de vreme ce din trecutul pe care îl bănuim ne-am născut noi înşine, ca o culme de valuri. Iar în această linie a vieţii ce devine scris bunicii sunt cea dintâi pagină care se aşterne pe întinsul unui veac despre care nu ştiau că va fi unul al suferinţei şi jalei.
O gară care nu mai este, o gară încăpătoare ca o arcă, o gară muzicală şi tandră îi primea în liniştea dalelor ei şi ochii noştri himerici pot desluşi, parcă, dragostea ce radiază din fotografiile ce întârzie în amiaza casei noastre pierdute : două chipuri îngemănate, două chipuri peste care este aşternută pulberea glamour a unui timp hollywoodian.
Şi mai târziu, un nepot şui avea să contemple silueta acestor bunici a căror tinereţe îi era inaccesibilă, încercând să descopere în tăietura de azi a bunicii sale, asprită de vreme, bucuria unui surâs ce părea cel al Oliviei de Haviland.Dar ceea ce acest nepot ce străbate camerele saturate de linişte prăfoasă nu poate desluşi este durerea pe care anii comunismului au înscris-o în carnea celei ce era mama mamei sale. Şi ceea ce acest nepot lunar nu putea simţi era densitatea de lacrimi a jalei cu care bunica sa se confunda, cu fiecare zi a aşteptării soţului ei. Peste romanul de dragoste din biblioteca roz istoria aşezase coperta stemei republicii populare, ca o pecete de plumb: serile ce cădeau peste casa lor nu mai erau serile de bal ale cercului militar, ci erau ceasurile adâncite în grjă şi durere, ca într-un mormânt în care bunicul şi bunica erau zidiţi de vii.
Iar curgerea acestui roman al dragostei o cuprinde pe fiica lor: un instantaneu îndepărtat al plecării spre Timişoara, un instantaneu în care mamă şi fiică sunt unite,delicat, de acest surâs stins, ca o boare nostalgică, un instantaneu în care mâinile lor sunt nedespărţite,tandru, închipuind acea complicitate ce nu le va părăsi, niciodată.
Iar când gara provincială va îmbătrâni ea însăşi, atunci când ceasul ei masiv va aţipi, definitiv, cu al său cadran prăfuit, pe peronul ei ne vom fi ivit noi, noi cei care ne întoarcem spre locurile de unde toate au început, simţind, atunci când privirea noastră atinge conturul măcinat de vreme al gării, acea bucurie amestecată cu tristeţe pe care o încerci revăzând tihna stingheră a vechilor lucruri de demult.
Generaţii de umbre poposesc în acest colţ de gară provincială al jurnalului nostru, convocate de glasul dorului ce se desenează pe cerul simbolist al Focşaniului ce nu mai este decât amintire. Generaţii de umbre, generaţii de paşii, generaţii de anotimpuri, o suită de elegii ce este singura noastră patrie plăpândă.
Şi spre această gară ce creşte din memoria viselor noastre revenim eliberaţi de povara trecerii şi înseninaţi, ca şi cum un anotimp al toamnei ne-ar adăposti, pentru totdeauna. Iar vocile se amestecă, în mişcarea de roţi a trenurilor, ca un curcubeu de jucărie: mica noastră Moldovă ne acordă, visătoare, cel din urmă zâmbet al fericirii noastre cuminţi.
