Cartea lui Angelo Mitchievici, “Farmecul vieţilor distruse. Câteva reflecţii despre ratare”, poartă amprenta memorabilă a materiei delicate şi melancolice din care se naşte : visătoare, sensibilă şi memorabilă, ea imaginează un edificiu în centrul căruia se află poate cea mai omenească dintre condiţii, aceea a ratării.
Între vis şi pierdere, între ceea ce a ar fi putut fi şi ceea ce nu va fi niciodată, ratarea este un domeniu mişcător şi indecis, asemeni unei umbre. În acest spaţiu al oglinzilor şi al interogaţiilor se plasează textul lui Angelo Mitchievici, un text de graniţă şi un text al graniţei, un text în care estetul, istoricul literar şi prozatorul se unesc, spre a desena un univers alcătuit din escale şi din fragmente.
Căci nimic nu poate fi mai provocator şi mai neliniştitor decât să porneşti, asemeni unui alt argonaut, în căutarea ratării, a acestui obiect care ţi se pierde printre degete, ca un fir de nisip pe ţărmul unei mări ce nu are capăt. Metoda critică şi intelectuală pe care Angelo Mitchievici o aplică aici ar putea fi numită aceea a unui postmodernism polifonic. Linia de separare dintre genuri şi registre ale culturii este abolită, iar ochiul scriitorului se deschide spre a cuprinde o lume în pragul genezei. Erudiţia face ca punţile dintre autori şi epoci să fie trecute cu nostalgie decadentă, cititorul fiind chemat să întârzie prin galeria de portrete a unei vaste case decăzute, copleşite de praful veacurilor trecute.
O asemenea carte, poetică şi precisă, nu putea fi decât rodul unei sensibilităţi intelectuale aparte. Angelo Mithievici este un amestec, rar, de sobrietate şi elan matein. Un spirit marin pare să îl locuiască şi nu este întâmplător că marinarul cu cercel în ureche, Corto Maltese, poposeşte în laguna paginilor sale. Critica din această carte este critica unui prozator ce practică o scriitură fastuoasă şi elaborată, ca un basorelief. Memoria tradiţiei se află mereu în fundal, în vreme ce selecţia autorilor şi obiectelor investigate devine un autoportret al autorului însuşi.
Există în cartea aceasta o dimensiune personală şi dureroasă evocată, doar indirect, o dimensiune a pierderii şi a nostalgiei pe care dedicaţia închinată memoriei materne o luminează, delicat. Şi poate că acest monument ce închide în sine promisiunile neîmplinite este un semn al puterii dragostei de a ajunge acolo unde raţiunea oarbă nu întrevede decât pustiu.
Cartea ratării imaginată de Angelo Mitchievici cuprinde, în ţesătura ei contrapunctică, un traseu iniţiatic. Labirintul ratării are, în cele din urmă, un fir al ariadnei, iar seria de autori şi de opere este imaginată ca ilustrarea potenţialului de iradiere simbolică al misteriosului obiect convocat. Trecerea de la Cioran la Buzzati, alunecarea de la tragedia lui Macbeth la subtilitatea deconcertantă a lui Cehov şi ambiguitatea lui Mihail Sadoveanu, tranziţia de la text la cinematografie şi la proza grafică, toate aceste gesturi devin parte a drumului care se desenează din fragmente, sub semnul unei viziuni modulare şi muzicale.
Rafinata punere în scenă a capitolelor este pecetea prozatorului: Angelo Mitchievici acordă literaturii critice subtilitatea unei opere de artă. Ratarea contaminează cartea cu strania ei melodie nostalgică. Umbra Marelui Gatsby se întinde asupra paginilor cărţii: undeva, departe, privirea personajului lui Scott Fitzgerald scrutează întinderea lichidă spre a regăsi lumina unei iubiri pe veci pierdute.
Sunt cărţi care pot fi citite doar prin exerciţiul recitirii, iar cartea lui Angelo Mitchievici este una dintre acestea. Roman al amintirii, roman al traduţiei, roman al ratării, roman al viselor, textul său este un catalog de gesturi şi de regrete. Teritoriu al dubiului, ratarea este un spaţiu al oglinzilor în care fiinţele fragile şi neliniştite îşi pot contempla acea viaţă ce nu se va întrupa niciodată în realitate, asemeni unei fantasme.
Ochiul lui Angelo Mitchievici pătrunde în acest imperiu al nuanţelor, spre a reconstitui harta intelectuală a sentimentului neîmplinirii şi risipirii. Roman critic şi exerciţiu de introspecţie nostalgică, cartea viselor şi a rătării se construieşte ca un val, din mişcarea undelor ce se izbesc de ţărm. Profilul ei melancolic rămâne în inima noastră, spre a ne bântui, ca un ecou al destinului însuşi, misterios şi impenetrabil.