Şi tot ceea ce mai pot încerca, în acest timp care urmează morţii tale, este starea de exil în care durerea şi dorul mă instalează, ca într-un vast edificiu funerar: o stranie nefamiliaritate a lumii, o încercare, permanentă şi disperată, de a regăsi glasurile pierdute, o tentativă, fragilă şi nostalgică, de a oferi cuvintelor tocite de moarte strălucirea autumnală a unei grădini cu tulpini de trandafir,mişcată de vânt, asemeni unei mări de petale arzânde.
O stare de exil este aceasta, una pe care doar cei care, iubind disperat şi tandru, o pot descoperi în clipa în care liniile de crenel ale absurdului li se înfăţişează, ca o fortăreaţă peste care soarele devitalizat şi aspru pluteşte,fixat în firmamentul zilei ce nu cunoaşte sfârşit: tăcerea se înstăpâneşte acolo unde vocile copilăriei răsunau,cândva, în vreme ce jocurile nevinovate sunt alungate de întristare şi de jale.
Şi despre acest exil în care sunt aşezat de despărţire scriu în jurnalul ce creşte din mâinile noastre unite, căci el este singurul obiect în care materia fiinţei unice ce eram palpită încă, ca o stea ce refuză să iasă din nerăbdarea creaţiei. Doar prin el mai ajunge la noi ecoul anilor pe care îi credeam nesfârşiţi şi doar în frazele sale se simte ritmul unui joc delicat de parfum, ce te înconjoară, ca o mantie sinestezică de raze.
Şi ce ne mai rămâne în acest exil altceva decât să revenim spre introspecţia ce readuce din zăcăminte de timp miracolul modest al străzilor pe care am păşit şi aroma camerelor largi din casa noastră provincială. Şi ne abandonăm privirii despre care ştim că nu mai poate zări decât trecutul, indiferenţi la prezentul ȋn care mai răsună doar ticăitul mecanic al inimii mele, ca un semn sterp al vieţii absurde.
Incomunicabil şi tandru, acest exil se poate dezvălui, asemeni unei fulguraţii de arc voltaic, doar celor care, arşi de dragoste, caută reunirea, dincolo de pragul vieţii. O confrerie a dorului îi uneşte pe toţi aceştia şi paginile jurnalului nostru sunt şi paginile lor, astfel cum se desenează în solitarele ferestre de calculator. Şi oriunde iubirea durează, ȋnlăcrimată, acest exil se înfăţişează şi el, ca o anticipare a revederii, ca o poartă pe care îţi este dat să întri, spre a te îndepărta de zgomotul lumii, atras, irepresibil, de adâncul în care sufletele dorm, asemeni unui covor al mării sargaselor: cristale levitând în pacea primordială a oceanului matern, pe veci eliberate de trupul ce le era doar adăpost efemer.
Şi de abia atunci când bătaia oarbă a inimii se va fi oprit, exilul va ajunge la capătul său, ȋn vreme ce culorile uitate se vor retrezi în ochii noştri, ca într-o carte de valuri ȋnflăcărate a genezei. Jurnalul pe care tu mi-l dictezi, înseninată, se va preschimba în glasul tău, un glas în care toate vârstele iubirii noastre se vor contopi, delicat, ca o elegie provincială. Şi ochii noştri vor ajunge acolo unde, încremenită ca un pahar de şerbet călător,trăieşte fericirea încercată de cei de demult.
O cuminţenie a înserării se va coborî peste noi, iar chipurile noastre se vor prelinge în fotografiile acoperite de praful duios al amiezelor de demult : cel din urmă rând al textului nostru va fi aşternut de califgrafia severă a mâinii tale, ca o pecete de fum.
