Viaţa lui Cehov este un roman al formării intelectuale. Şi poate că nici un alt scriitor rus nu a fost marcat de o mai puternică ambiţie de a se construi pe sine ca fiinţă autonomă, definită prin demnitate intelectuală şi onestitate etică. Nepotul de iobagi, fiul unui părinte falit şi autocratic învaţă nu doar să practice literatura, dar şi să refuze, până la capăt, cabotinismul existenţial. Cehov a nu a trucat, nu a înşelat, nu a minţit, iar toate aceste alegeri trec dinspre existenţă înspre operă, ca într-un principiul al vaselor comunicante.
Şi chiar umilele sale debuturi, ca autor de parodii şi de schiţe umoristice, nu trebuie privite cu acea îngăduinţa suverană a snobismului literar. Cehov este Cehonte înainte de a fi Cehov, dar facilitatea cu care redactează aceste fragmente de comedie umană este parte din substanţa geniului său. Ucenicia sa în scriitor se petrece în aceste umil mediu de publicaţii care nu pot aspira la onorabilitatea marilor reviste. În climatul de glaciaţiune al epocii lui Alexandru al III-lea satira şi parodia sunt căile prin care asprimea cenzurii este evitată. Căci ce poate fi mai nevinovat decât suita de fotografii în care textele primului Cehov surprind diformitatea şi ridicolul? Acest Cehov al începutului nu se afirmă în mediile saturate de mesianism şi literatura lui nu posedă anvergura unei demonstraţii didactice de idei.
Dar, dincolo de coaja textelor, se simte acel ochi special cehovian, capabil, asemeni privirii balzaciene, să intre în intimitatea realului, evitând capcanele locului comun. Verva paginilor de început traduce aversiunea cehoviană faţă de ridicolul pompos în care goliciunea se înveştmântează. Rusia intră în domeniul literaturii sale umoristice şi parodice cu întregul ei repertoriu de ticuri: disciplina la care îl supune formatul publicaţiilor îl îndrumă pe Cehov în direcţia acelei simplităţi pe care sublimarea poetică de mai târziu o va rafina. Cehov scrie, cu frenezie, o comedie rusă îndatorată lui Gogol prin tenacitatea cu care înregistrează automatismele şi micile patologii ale vieţii umile. Adunate peste ani în seria de opere, textele primului Cehov nu au nimic minor. Ele sunt fundaţia pe care se aşează edificiul polifonic de mai târziu.
Relaţia cu Suvorin, este catalizatorul trecerii la un alt nivel al respectabilităţii literare. Arta sa se adaptează unui mediu de expresie radical diferit, dar nu renunţă la acea căutare a clarităţii poetice. Cehov nu va scrie niciodată roman, dar “ Stepa” este unul dintre acele texte în care se află, închise, imaginile unui vast roman rus. Polifonic şi poematic, textul lui Cehov marchează tentativa de a extinde amploarea privirii sale. Scriitura începuturilor cucereşte alte teritorii, dar Cehov nu poate abandona disciplina severă a expresivităţii. Grandilocvenţa nu îl ispiteşte acum, iar condiţia sa de scriitor aduce cu sine greutatea interogaţiilor şi a incertitudinilor.
Această educaţie ce pregăteşte capodopera este vizibilă şi în spaţiul literaturii dramaturgice. Între proză şi teatru relaţia cehoviană a fost, de la început, una simbiotică. Schiţa devine piesă într-un act, ca în cazul lui “Calhas” /“Cântecul lebedei”. Experienţele biografice sunt transcrise în proză, înainte de a fi organizate teatral.
Succesul pieselor într-un singur act şi al vodevilurilor este inseparabil de calitatea unică a inteligenţei sale artistice. Verva sa fascinează, chiar şi în clipa în care materia pare mai degrabă modestă sau umilă. Arta de autor dramatic este pregătită de structura dialogică a prozei sale. Ceea ce se naşte este un teatru vital, iute, grăbit, spectaculos, atât de diferit de încremenirea devitalizată a academismului. Educaţia de dramaturg implică descoperirea acestui teritoriu al şarjei şi al improvizaţiei. Peste ani, Vsevolod Meyerhold, ( primul interpret la MHAT al lui Treplev) va preţui aceste texte doar aparent minore, integrându-le în canonul avangardei sale.
Tenacitatea face parte din educaţia sa de scriitor. Cazul “ Demonului pădurii “ este exemplar prin răbdarea cu care Cehov salvează o piesă ratată, creând, din materia ei, pe “ Unchiul Vania”. Trecerea spre capodoperă este tranziţia către o nouă formulă teatrală. Acribia lui Cehov recuperează din “ Demonul pădurii “ fragmentele care se pot încadra în muzicalitatea abisală a piesei sale.
Educaţia de scriitor a lui Cehov este un drum al trudei şi întrebărilor. Polifonia poematică a celor din urmă proze şi piese de teatru este pregătită de acest exerciţiu al desăvârşirii de sine. Literatura sa atinge, treptat, punctul în care tăcerea acordă cuvântului pierduta sa energie poetică.
