Matei Călinescu, Ion Vianu – „Scrisori din exil – corespondență inedită” 

Volumul „Scrisori din exil” (Ed Humanitas 2019) face parte din seria de cărți destinate operei lui Matei Călinescu pe care editura Humanitas a început-o acum câțiva ani. Cartea de față conține numai o parte din corespondența ȋntre cei doi prieteni, scriitorul și profesorul Matei Călinescu (15 iunie 1934- 24 iunie 2009) și doctorul psihiatru Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934).

Matei Călinescu a plecat din țară în 1973, stabilindu-se în Statele Unite, iar Ion Vianu, fiul regretatului profesor Tudor Vianu , a părăsit România în 1977 și s-a stabilit în Elveția. În acest volum figurează numai scrisorile între 1977 (anul plecării lui Ion Vianu) și 1992, urmând ca, eventual, scrisorile ce au urmat până în 2009 să fie publicate într-un alt volum. Cei doi corespondaseră și înainte de 1977, când Ion Vianu era încă în România, dar atunci scrisorile erau cenzurate și, cum se știe, nimeni nu scria tot ce gândea. Numai după ce ambii au fost în afara României și-au putut exprima deschis și fără teamă, în scrisori, toate gândurile.

Lectura volumului de peste 500 de pagini mi-a luat numai câteva zile. Scrisorile, cu o certă valoare literară, m-au fascinat și emoționat. Devotamentul cu care m-am lăsat pradă acestui roman epistolar cu certă valoare literară se datorează mai multor factori. În primul rând am fost întotdeauna o pasionată a scrisorilor. Mai e nevoie să adaug cât de radical s-a schimbat, odată cu tehnologia, nu numai durata comunicării scrise, dar și esența ei? Acest fapt este de altfel remarcat și de Matei Călinescu și Ion Vianu, care, în ciuda apariției – la sfârșitul anilor ’80, a e-mailurilor, își continuă corespondența clasică, în care scrisorile devin un adevărat jurnal al fiecăruia dintre ei.

Un alt element care mi-a atras interesul a fost faptul că pe Matei Călinescu l-am cunoscut personal în România, fusese prieten cu Toma Pavel, fratele meu. Îi citisem în anii ’60 superba lui carte premiată de Uniunea Scriitorilor „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” (Editura pentru Literatură 1969). După ce a plecat, i-am citit jurnalele și alte cărți publicate în România. Avusesem schimburi de mesaje electronice cu el până în 2009, când, în luna martie, întrebându-l dacă ne putem întâlni în România unde urma să vin și eu ȋn vară, mi-a scris că în anul acela va lipsi vara din România. Era bolnav și cu durere am aflat după numai trei luni că s-a stins.

Însfârșit, mă interesa și doctorul psihiatru Ion Vianu, având în vedere că tatăl lui, profesorul Tudor Vianu, era un intelectual foarte apreciat la noi în familie, în bibliotecă găsisem multe cărți semnate de el, iar pe unele le-am luat cu mine în Canada. Și, tot cu mine se află și câteva cărți de Ion Vianu, publicate în România, dintre care una în dialog cu Matei Călinescu, cumpărată ȋn iunie 2006 la libraria Sadoveanu de lângă cinematograful Scala din București ȋn prezența lui Matei, care mi-a oferit atunci și un autograf.

Cum se vede, atracția mea pentru corespondența dintre cei doi intelectuali e explicabilă. Sunt însă convinsă că aceste scrisori, valoroase nu numai din punct de vedere literar, dar și documentar și istoric, pot constitui o lectură extrem de interesantă pentru mai multe categorii de cititori: cei care au plecat din țară și au trecut prin traumatismul emigrației – căci trebuie să admitem, traumatism este! – își vor recunoaște propriile experiențe; cei care, fiind în România anilor ’80 și după evenimentele din ’89, au posibilitatea să afle cum gândeau și comentau intelectualii români din străinătate situația României înainte, dar și după ’89. Însfârșit, toți cititorii români, oriunde ar trăi, pot remarca faptul că scrisorile ilustrează – în mod subtil, dar destul de evident – diferența dintre mentalitatea europeană și cea nord americană.

În prefața volumului, Ion Vianu afirmă: «„Dorința de țară” nu este numai dor, ci un sentiment mult mai complicat și mai tulbure, când intervine exilul fără remisiune în care credeam că am intrat. Obsesiv, știrile de acolo, de pe „Lumea cealaltă”, sunt prelucrate, în încercarea de a înțelege, deplângând pe cei rămăși.» Cât de adevărat! Mi-au trebuit cîțiva ani ca să pot intra ȋntr-un mall canadian dupa venirea mea din ’82 fără să simt o strângere de inimă la gândul celor rămăși în România.

Mai departe, în aceeași prefață, Ion Vianu citează un fragment din scrisoarea lui Matei Călinescu din 22 ianuarie 1988: „Desigur că plecarea lui Ceaușescu (acum sau peste un an sau peste șapte) nu va soluționa nici una din problemele profunde ale României și probabil că va scoate și mai mult în evidență corupția morală (și intelectuală) fără precedent pe care regimul Ceaușescu a reușit s-o impună în mod brutal aproape întregii populații. România strangulată de stalinism și muribundă, pe care noi am prins-o totuși în tinerețea noastră (și în a cărei resuscitare posibilă începuseram să credem prin anii ’60), a murit: prin asta înțeleg că tot ce se întâmplă astăzi acolo (inclusiv lucrurile care n-au putut fi atinse de pecinginea moral-politică, înzestrările naturale ale unor indivizi, anumite excepționale vocații intelectuale sau spirituale, care apar în virtutea unui factor pur statistic) nu mai are nici o legătură cu națiunea dispărută. (Națiunea: O formă a conștiinței, un mod de a vorbi și gândi, deci de a construi realitatea […]. România, în sensul de mai sus, fiind nimicită (redusă la nimic), pierind, evaporându-se, spațiul ocupat odinioară de ea s-a umplut de ceea ce aș numi un haos…postistoric. Se va naște vreodată vreo altă formă de conștiință din acest haos? Va apărea – cum? când? – vreun nou, nebănuit cadru de autodefiniție sau autocritică?” Aceste rânduri au fost scrise cu peste 30 de ani n urmă, dar cât de actuale au rămas!

Fragmentul ales de Ion Vianu din scrisoarea lui Matei mi se pare a fi definitoriu pentru întreg conținutul cărții. parcurgând ȋntregul volum, devenim martorii unui amplu și fermecător dialog – în care unele texte  sunt adevărate eseuri – între doi români care, urmărind lucrurile de departe, nu încetează să-și explice fenomenele sociale, istorice și politice din țara lor natală.

În corespondența de față întâlnim – prin intermediul propriilor lor contacte sau din relatările altora – nume cunoscute ale intelectualității românești, fie stabilite în străinătate, fie doar în vizită: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie France Ionesco (fiica lui Eugen Ionescu), Ion Negoițescu, Paul Goma, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Gelu Ionescu și mulți alții. Sunt discutate opere literare ale lui Eliade, Cioran, Ionesco – din literatură română, dar și din literatura universală.

Scria Matei în 27 inuarie 1981, a propos de niște certificate pe care trebuia să le obțină în Statele Unite: «Amicul Nemoianu (Nemo pentru prieteni, stabilit în SUA cu mult înaintea lui Matei C. – n.m ) avea dreptate când îmi scria recent, încercând să mă consoleze, că orice birocrație arbitrară funcționează după aceleași legi, indiferent de continent și când îmi atrăgea atenția că „avantajul Americii este acela că minimizează zonele vieții umane în care o astfel de birocrație te are la cheremul ei”». Și, mai departe, povestește despre întrevederea cu Eliazii la Chicago. Scrisoarea se încheie cu un PS: «În materie de politică, Nego (Ion Negoițescu – n.m.) (citat de Nemoianu) are dreptate: „Polonezii cu istoria universală, noi, românii, cu spațiul mioritic!”». Răspunde Ion Vianu pe 10 februarie 1981: „Urmăresc cu mare atenție ce se petrece în Polonia.

Fenomenul politic polonez Solidarność din anii ’80, mișcările din estul Europei precedente căderii lui Ceaușescu din ’89 și tot ce frământa Europa în acei ani sunt discutate și analizate în aceste scrisori, care împletesc în mod firesc și armonios analize literare sau observații poltice cu evenimente din viața personală a celor doi prieteni.

În Notă asupra ediției acestui volum, Adriana Călinescu, soția lui Matei, afirmă despre scrisorile publicate: «Într-o notă din jurnalul sau din 1977, Matei recunoștea în ele semnificația unei „reîntregiri”. Deci, la întrebarea esențială „cât din întreaga corespondență trebuie publicat?”, răspunsul nu putea fi decât „Totul”.»

Așteptăm deci, cu firească nerăbdare, apariția celui de al doilea volum de scrisori, care ar acoperi perioada 1993 – 2009, încheindu-se cu ultimul mesaj al lui Matei scris în 14 iunie 2009, cu câteva zile înainte de prematura lui plecare din mijlocul nostru.

Notă: articolul apărut inițial în revista Leviathan 1/2021

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *