În mov, în alb și negru

Cavaler al florii de liliac al boemei timișorene, generos mentor al cenaclului de tradiție „Pavel Danˮ, antologator și promoter, de o viață, al literaturii locale, lui Eugen Bunaru poezia i-a confecționat esența care îi înveșmântează existența. Selecția poemelor din volumul „Fragmente de tăcereˮ ( ed. Tipo Moldova, 2020 ) divulgă un fir liric delicat, care izvorăște dintr-o rezervă lăuntrică simbolistă, ( neo ) romantică și urmează, în zigzag, albia optzecismului beatnic-biografist către o „rețea postmodern-fractalianăˮ ( F. Contrea ).

Peregrinările poetului pe stradelele „orașului imperial / de provincieˮ îi revelează adesea evanescența, frumusețea croceeană, armonică ( R. Scruton ) a unui acasă secvențial :  „O frunză în cădere lină / decorează aerul cu tăcerea ei (…) / în care ochii tăi întrezăresc brusc / ieșirea din trupˮ ( O frunză ) ; periodic, însă, o mână nevăzută coboară masca esteticului de pe obrazul Absurdului, așa cum lumina miezului de zi nu poate decât să dezvelească, mitologic-paradoxal, rânjetul morții ( Pajiște ). Formei vizuale exhibate și zarvei urbane, autorul îi preferă crepusculul, tăcerea și clar-obscurul originar, „ora străvezieˮ care conține, încă, Unitatea prezentului cu trecutul, mimesis și phantasía, în care „poți privi printre nervurile frunzei / dincolo de luminăˮ ( Peron ). Supus colorației afective, cotidianul diurn se preschimbă, încet, într-un tunel al memoriei ( Coridor ), un „continuumˮ barthesian, sinestezic, din pereții căruia mirosurile, sunetele și imaginile trimit către Paradisul primar – „straturi vibratile de lumină straturi vibratile / de copilărieˮ( Dublu ) – și, mai departe, către coincidentia „suprapunerii tuturor stelelorˮ și spectrul unui dedublat, lacanian „eu obscur din mine / brusc renăscut din cine știe a cui copilărieˮ ( Într-o lumină ) ; acuitatea poetică pătrunde, însă, „dincolo / de dantela unei luxuriante memoriiˮ ( Hățișuri ) și „adulmecăˮ, arghezian, „urmaˮ și reflexiile unei Divinități uraniene – Pneuma, Respiratio, Memorie și Uitare de Sine ( Intrare în anotimp )- recognoscibil ca Transparență / Străveziu al zilei, Context aerian. Prozaicului figurativ, simbolizat prin verdele „ierburilor / vălurite de dorințiˮ ( Canale de ascultat memoria ) – poetul îi opune realitatea presimțită, sugerată a amintirii „în alb în mov în negruˮ ( Pe un drum oarecare ), evazivă precum parfumul, care definește erotismul printr-un „moment fluid, străveziuˮ ( Scrisoare de achitare ) și aprinde scânteia artistică ( Locuri tăcute ). Esențial, pentru Eugen Bunaru actul scrierii ia forma unui studiu de cristalografie al amintirilor, în miezul cărora identifică Absurdul care fărâmițează existența și golește eul de sens, îl preface în umbră, nihil din centrul Marii Iluzii orientale ( Presentiment ). Efectul tragic este surmontat, însă, de șansa eului vid, străveziu ca paharul, de a reflecta verbul Lumii, cu bunele și relele sale, ca ipostază virtuală a Divinității ; prin urmare, cinetica textuală funcționează în direcția „deconspirării  Aeruluiˮ ( Motive pentru a scrie ), sintezei Frumuseții risipite printre cuvintele-semințe ale Adevărului ( Implicații curente într-o veșnicie ), ușurării poemului până la transparența lui elementară, spiritualizată. Poet heraclitic al curgerii, oriental-rafinat prin melos și concepție, Eugen Bunaru este un poet care, cu siguranță, „trebuie descoperit și redescoperitˮ de contemporani ( Al. Vakulovski, 2015 ). „Într-o dimineață nu voi mai pleca nicăieri / voi ști doar să-mi urmez pașii / pierzându-mă pe aleile unui poem fără cuvinteˮ declară acesta ( Poemul fără cuvinte ). Prin „ceața sonorăˮ a orașului, nu mai distingem unde se termină poezia și unde începe ființa poetului. Cel mai probabil, se întâlnesc în una și aceeași transparență. Ca o respirare ușoară.

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *