La Balcic

Am recitit în timp poemele bunicului poet din ciclul Balcic, ilustrat cu vigniete de Maria Pillat-Brateş, apoi mãrturisirile lui legate de acel loc, iar mai târziu amintirile pãrinţilor mei. Aş da şi câteva citate din scrierile lor: iatã cuvintele lui Ion Pillat „Balcicul mi-a fost ca o Helladã trãitã la mine acasã, cãci îmi ridicasem acolo, chiar pe malul golfului, unde puteam, înainte de Septemvrie, 1940 – sã mã simt mai aproape de ce visasem aevea…La Balcic am scris mai toate versurile din volumul cu acelaşi nume şi multe altele; el a inspirat soţiei mele, pe lângã ilustraţiile cãrţii, luminoase acuarele”.
Dinu Pillat îşi evoca astfel tatãl acolo: „La Balcic, Ion Pillat scrie sau citeşte mai puţin decât oriunde. Este prea solicitat de miracolul luminii sudice. Nu face decât să privească de pe terasa vilei, din barcă, de pe povârnişurile cretoase, într-o stare de beţie vizuală, pură ca un poem trăit. Asociaţia cu veche Helladă ajunge obsesie. Îi place să mănânce guvizi, să bea vin de Murfatlar, să se lase plimbat cu barca de Ali.”.
Mama mea care fusese la Balcic în tabãrã cu şcoala, când era elevã, îşi amintea: „Plecam noaptea în cros la Şapte cişmele şi, odată ţinta atinsă, desfăceam pacheţele cu pâine, ouă tari, brânză, chfitele reci şi castraveţi proaspeţi. Ne întorceam în noaptea plină de şoapte misterioase, orbecăind în întunericul scânteind de stele. Alteori străbăteam nisipurile de aur ale plajei de la Ecrene ce se întindeau la nesfârşit între cer şi ape. În răcoarea dimineţii, pe terasă, în faţa mării, la ridicarea flamurei albastre, cuvintele imului „Servesc” erau o adevărată trăire şi un legământ, iar seara, la coborârea ei, cântam şoptit rugăciunea marinarilor către „Maica Domnului la mare”.
Eu am ajuns foarte târziu în viaţã la Balcic. Am fost doar pentru patru zile cu douã prietene acolo, prima oarã în toamna anului 2012. Ne-am cazat la un hotel aproape de falezã şi, seara, am pornit în cãutarea vilei construite de arhitecta Henrietta Jibori- Delavrancea. Se transformase într-un restaurant. În asfinţitul rece de octombrie, am recunoscut casa din poze, dar frumuseţea ei era ştirbitã de prezenţa unui bloc înalt, cu geamuri sinilii, care se ridicase chiar în spate. Am intrat înãuntru cu prietenele mele, ne-am aşezat la o masã, lângã geam, şi am privit copacul care se profila pe mare. A doua zi, ne-am plimbat pe strãzile în pantã şi din când în când recunoşteam fragmente de peisaje şi moschee din tablourile bunicii mele, de acasã. Am revenit de-atunci, însã, de fiecare datã, gãseam locul schimbat, tot mai înghesuit de blocuri şi de hoteluri noi. Ultima oarã când am fost, vila bunicului poet era ascunsã în dosul unei schelãriei de lemn a terasei cu pereţi de plastic, amenajatã chiar în faţã, iar copacul care se profila pe mare fusese doborât. Mai rãmãsese doar un ciot.
E o durere sã mã-ntorc în acel loc, dar am descoperit un drum dincolo de castelul Reginei, unde faleza e încã neatinsã de construcţii şi unde priveliştea pare aceeaşi ca odinioarã. Uitându-mã la stâncile lãsate-n urmã şi la clãdirile mult micşorate de pe dealuri, tristeţea mi s-a potolit. Mi-am dat deodatã seama cã trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape şi nici de prea departe. Justa distanţã îl salveazã şi ne alinã pentru tot ce s-a pierdut. Atunci mintea poate sã facã puntea dintre prezent şi ce a fost demult.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *