Publicul românesc îl cunoaşte pe istoricul italian Stefano Bottoni mai ales prin intermediul volumului Transilvania roşie. Comunismul românesc şi problema naţională, 1944-1965, apărut şi în română în 2010, lucrare lansată şi dezbătută inclusiv la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Cartea a avut din păcate o circulaţie restrânsă, dar numele lui Stefano Bottoni s-a impus, mai ales în mediile specialiştilor, care au avut ocazia de a-l întâlni la diverse manifestări academice din ţară şi străinătate. Stefano Bottoni – care posedă din 2005 un doctorat în istorie la Universitatea din Bologna – a militat împreună cu alţi istorici străini, în solidar cu cercetătorii români, pentru deschiderea şi declasificarea documentelor şi fondurilor esenţiale ale comunismului românesc păstrate la Arhivele naţionale istorice centrale, dar nu numai. În anul 2006 a fost expert al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România într-o echipă coordonată de politologul român de origine maghiară Levente Salat. Acest subgrup – care i-a mai cuprins şi pe alţi istorici româno-maghiari (Novák Csaba Zoltán, Nagy Mihály Zoltán, Olti Ágoston ş.a.) – a redactat capitolul dedicat minorităţii maghiare din România, parte a Raportului final al Comisiei Tismăneanu. În prezent Stefano Bottoni lucrează ca cercetător principal la Centrul de Cercetare în Științe Umane al Academiei Ungare de Științe din Budapesta.
Începând din anul 2006, în contextul unei adevărate revoluții arhivistice prin care a trecut România, Stefano Bottoni a continuat studierea atentă a documentaţiei istorice privind istoria recentă a Transilvaniei, concentrându-se îndeosebi asupra problematicii Regiunii Autonome Maghiare, parte integrantă a chestiunii naţionale în România postbelică. Este important ca istoricii să studieze şi să valorifice cât mai multe documente de arhivă, dar este esențial să știe cum să le folosească şi să le interpreteze fără derive partizane. Iar Stefano Bottoni a reușit să evite în multe situaţii naționalismul istoriografic atât de caracteristic până nu demult celor două istoriografii (română şi maghiară) preocupate de trecutul recent al Transilvaniei şi în particular al fostei Regiuni Autonome Maghiare (R.A.M.). Din această muncă a sa desfăşurată în ultimul deceniu a rezultat o scriere istorică echilibrată, o monografie a unei importante regiuni a României, locuită de maghiari/secui – Stefano Bottoni, Stalin’s Legacy in Romania. The Hungarian Autonomous Region, 1952-1960 (Lexington Books, Lanham, Boulder, New York, London, 2018, 398 p.).
Dacă în 1952 – în contextul reorganizării teritoriale din Republica Populară Română – I.V. Stalin nu ar fi „sugerat“ liderilor comunişti români înfiinţarea acestei unităţi administrative, R.A.M. nu ar fi existat, iar demonstraţia din carte este foarte convingătoare (cap. 2 – Stalin’s Gift: The Creation of the Hungarian Autonomous Region, pp. 51-94). Iniţial, lucrarea ar fi trebuit să conţină în titlu referirea la un experiment de seră al „ecosistemului stalinist“ (aluzie la R.A.M.), însă editorul de la Lexington Books a fost de părere că titlul ar putea deruta cititorul, fiind vorba în fond despre o carte de istorie, nu de biologie. Totuşi, în volum, Stefano Bottoni a păstrat acest concept de seră stalinistă (cap. 4 – The Stalinist Greenhouse. Everyday life in a „Little Hungary“/Sera stalinistă. Viaţa cotidiană într-o „Mică Ungarie“ – pp. 143-214). Primele capitole din lucrare examinează mai ales relaţiile dintre reprezentanţii locali ai R.A.M. şi organele centrale ale puterii de stat, precum şi funcţionarea de zi cu zi a regiunii. Stefano Bottoni analizează atât aşa-numita autonomie neinstituţionalizată a regiunii, cât şi bilingvismul care a existat, fără să neglijeze sistemul de putere local, elita de partid maghiară/secuiască. Autorul se concentrează asupra identităţii acestei elite, parte a unui ecosistem cultural stalinist (p. 153), după o formulă împrumutată de la David L. Hoffmann. Pentru Bottoni, conducerea politică a R.A.M. – în frunte cu primul secretar Lajos (Ludovic) Csupor – a jucat un rol tipic de „nouă nomenclatură“ (p. 154). Duritatea şi radicalitatea impunerii colectivizării, cumva similare cu ce s-a întâmplat în alte regiuni ale ţării, îşi au explicaţia în faptul că elita comunistă locală (de naţionalitate maghiară) dorea să îşi dovedească loialitatea faţă de Bucureşti.
Întreaga carte este captivantă, dar poate cea mai importantă şi interesantă secţiune este cea în care autorul se concentrează asupra impactului avut de revoluția maghiară din 1956 în spaţiul românesc, cu implicaţii şi asupra destinului Regiunii autonome (cap. 5 – The Impact of the 1956 Hungarian Revolution in Romania, pp. 215-282). Revoluția din Ungaria a determinat un moment de cotitură în politica națională a conducerii Partidului Muncitoresc Român. În opinia autorului, revoluţia maghiară reprezintă un punct de inflexiune crucial, deoarece, imediat după acest moment, conducerea de partid de la Bucureşti nu va mai considera problema minorității maghiare din Transilvania drept o simplă chestiune națională și culturală, ci o problemă de securitate statală, de siguranţă naţională. Pentru liderii PMR, elita politică şi intelectuală maghiară din România devenise nesigură. Ar fi fost – în opinia lui Stefano Bottoni –un pas decisiv către legitimarea introducerii „comunismului național“ în ţară. Poate merita discutat în acest context cât de adecvaţi mai sunt termenii de „comunism naţional“ sau de „naţional comunism“, într-un moment în care conceptul de naţional stalinism câştigă din ce în ce mai mult teren. Revenind la impactul revoluţiei din 1956, trebuie spus că nu doar Universitatea maghiară „Bolyai János“ de la Cluj a fost o victimă a acestei reorientări (prin comasarea ei în 1959 cu Universitatea românească „Victor Babeş“), ci şi Regiunea Autonomă Maghiară care, din 1960, îşi pierde configuraţia iniţială şi, potrivit autorului, inclusiv autonomia etnică. Cumva schimbările în ceea ce priveşte dimensiunea de politică naţională şi minoritară semnalate de Bottoni se leagă de evoluţiile în plan cultural și istoriografic (unde se observă lipsa de entuziasm a conducerii PMR, îndeosebi după 1958, în a mai evoca în cheie pozitivă istoria republicii sfaturilor a lui Bela Kun, entitate imitând modelul sovietic de la 1917).
Anumite afirmaţii din carte pot fi nuanţate sau contrazise – de pildă cele privind compoziţia socială a rezistenţei armate anticomuniste, subiect abordat de autor în contextul în care aduce în discuţie cazul Ferenc Pusztai, un rebel secui având la activ uciderea mai multor lideri comunişti locali, lichidat de Securitate la începutul anilor 1950 – vezi p. 128. La fel, s-ar fi cuvenit probabil şi o discuţie mai detaliată pe marginea informaţiilor privind cazurile de discriminare a unor etnici români din R.A.M. Dar, dincolo de aceste observaţii, calitatea academică a lucrării datorate lui Stefano Bottoni nu poate fi contestată. Prin urmare, credem că publicul autohton ar avea mult de câştigat prin grabnica traducere a lucrării în limba română.
Articol apărut iniţial în revista Apostrof, nr. 8, 2018.
http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2018/n8/a6/
