Cutia de rezonanţă

28 de glasuri formează un cor, 28 de persoane alcătuiesc o echipă bine sudată, un conglomerat uman, o comunitate la scară redusă, dacă vreţi. Cor şi/sau echipă, două elemente de bază în comunicare, două ,,ingrediente” indispensabile de la care porneşte orice idee de proiect care se doreşte transpus în fapt. Structural ,,feminină” (dat fiind numărul covârşitor de opinii aparţinând sexului frumos), Glasuri noi e o continuare a Vocilor noastre, despre care am avut ocazia să emit judecăţi de valoare (vezi https://www.lapunkt.ro/2019/01/vocile-noastre-cartea-acolada/). Ambele au valoare de manifest, ambele sunt ,,vocale”, cer să se facă auzite, au sonoritate, rezonanţă, capacitate sporită de propagare în eter. Adjectivul ,,noi” ce însoţeşte substantivul ,,Glasuri” presupune înnoire, sporire, lărgire a echipei de care amintesc mai sus, deschidere către. Dacă Vocile aparţin profesorilor specialişti în Comunicare, Glasurile (la fel de percutante) sunt ale studenţilor (o forţă), urmare firească a dreptului la opinie şi la liberă exprimare garantat de Constituţia României. Indiferent însă de statutul emiţătorilor, vorbim de o ieşire colectivă la rampă, de o ieşire din anonimat, din conul de umbră şi din confortabila (dar perfida) zonă a ignoranţei. Din ambele părţi e o benefică luare de atitudine, ce presupune simţ civic, cultură civică şi grad înalt de responsabilizare, profesori şi studenţi nerămânând indiferenţi la destinul Cetăţii, tradus în cazul de faţă prin starea precară a sistemului educaţional românesc postdecembrist, care se cuvine grabnic reformat din temelii. Căci da, reforma e lucrul de căpătâi de care e văduvită întreaga societate actuală, confruntată cu persistenţa unor grave tare, disfuncţionalităţi majore şi mentalităţi păguboase moştenite de dinainte de 1989, moment de cotitură în istoria contemporană a ţării. Fără a avea intenţia de a polemiza cu indivizi refractari la nou, schimbarea politică de atunci, realitate incontestabilă, a început din Banat, din Timişoara-cea-dintotdeauna-deschisă-spre-valorile-culturii-şi-civilizaţiei-occidentale. Iată că nu e de mirare că, la 30 de ani de la momentul respectiv, tonul primenirii (de astă dată în Educaţie) tot din această regiune geografică se dă, semn că aici persistă genele atitudinii contestatare, a luărilor de poziţie vehemente atunci când lucrurile ies din matca lor firească.

Vocile şi Glasurile au marele merit de a cânta aceeaşi ,,partitură”, de a vorbi aceeaşi limbă şi de a adera la o Cauză comună, miza fiind viitorul României şi sănătatea morală a naţiei. Nu sunt cuvinte mari, întrucât, se ştie, în absenţa unei Educaţii de calitate, există pericolul aneantizării, a aducerii la acelaşi numitor comun şi, in extenso, la pierderea identităţii naţionale. Profesori şi studenţi sunt conştienţi de necesitatea coparticipării, a rolului major jucat de expresia ,,a fi proactiv”. Cele două cărţi-luări de poziţie se doresc un ,,liant” instituţional, un ,,duplex” între generaţii, o predare-preluare a ştafetei. Prin Glasuri noi a venit timpul ca studenţii să se afirme şi să confirme, să pună în practică teoria dobândită la seminarii şi cursuri de Ştiinţele Comunicării, să-şi exersesze abilităţile scriptice/oratorice reclamate de acest domeniu de referinţă.

Concentrându-ne asupra volumului din urmă, constatăm că ,,s-a născut din frustrare” (o frustrare oximoronică, de bun augur), după cum afirmă, în cuvântul introductiv, coordonatoarea Georgina Oana Gabor, distins profesor de comunicare. În acelaşi timp, Glasuri e un construct intelectual pluriplan, rod al dialogului consistent, aplicat, pe teme date, dintre mentori şi aspiranţii la desăvârşire profesională, clădit pe o vocaţie inspiraţional-motivaţională.

Privit din alt unghi de vedere, radiografia numită Glasuri noi, o carte crudă, clădită pe un refuz (al locului comun şi al unei stări de fapt neconforme), e chintesenţa unei emoţii declanşatoare de reacţii colective, gest care confirmă că Vocile nu sunt rătăciri în pustie, ci stimul antiblazare şi antiignoranţă. Cei 28 de tineri frumoşi fac apel la trezire din marasm şi la detabuizare (,,da, problemele sistemului educaţional din România sunt un subiect tabu.”-Codruţa Mindii), pun degetul pe rană, nefiind dispuşi la jumătăţi de măsură, la menajamente şi la a face concesii. Aderarea la o Cauză comună îi face vigilenţi-virulenţi-vehemenţi. Nu e lamento, constatare a unei probleme cu implicaţii extinse şi atât, nu e atac la sistem sau lovituri sub centură, cât exprimarea unor regrete şi dezamăgiri profunde în legătură cu starea lamentabilă a Educaţiei româneşti. Toţi cei care îşi asumă curajul propriilor opinii arată că le pasă, vorbesc în cunoştinţă de cauză, procedează transparent, fiind ,,produse” de calitate ale aceluiaşi sistem paradoxal cu mult sub standarde. În ciuda multiplelor neajunsuri puse pe tapet (şi aici subliniem impactul pozitiv pe care îl are povestea, exemplul personal, evadarea din zona abstractizării), optimismul şi încrederea în schimbare constituie firul roşu călăuzitor: ,,România nu ştie ce potenţial enorm îl au studenţii şi profesorii de la Ştiinţele Comunicării şi este păcat.” (Andrada Caliope Iacobici).

Glasuri noi echivalează cu o foaie de parcurs, o însuşire temeinică a cunoştinţelor dobândite în facultate, un parcurs intelectual care promite o generaţie de nădejde, replică la generaţiile de sacrificiu. Pentru cine citeşte Glasurile, e limpede că ele au parcurs textele Vocilor, ale profesorilor dedicaţi percepuţi ca modele de demnitate. Nu doar mediul universitar e dependent de schimbare majoră, ci întreg sistemul educaţional (şi societatea per ansamblu). În ciuda concluziilor amare care se desprind din text (timp preţios irosit, inexistenţa voinţei politice, absenţa politicianului (făuritor de lege şi factor decizional) profesionist, iresponsabilitate la nivel înalt, sabotarea din interior, lipsa viziunii şi a preocupării pentru însănătoşirea climatului educaţional, crasa ignoranţă –şi enumerarea ar putea continua), există totuşi crezul comun că lucrurile se pot îndrepta. Toţi cei 28 subliniază importanţa conlucrării şi a comunicării (,,Comunicarea reprezintă o sursă importantă pentru a înţelege şi apoi a preveni violenţa dintre elevi.”-Dumitra Seleşan), fără de care orice proiect comunitar e născut mort.

Fapt deloc de neglijat, între Voci şi Glasuri există continuitate, idei convergente, ţel comun. În ciuda tonului pe-alocuri adolescentin, Glasuri noi e o carte matură, de tip portavoce, de care ar fi înţelept să se ţină seama: ,,De multe ori mă gândesc că acesta este şi obiectivul meu de viitor: să ajung într-un punct în care să simt că sunt omul potrivit, la locul potrivit şi că mi-am găsit scopul în viaţă, ajutând oamenii şi aducând ceva pozitiv în lumea în care trăiesc, prin munca mea.” (Patricia Andronic).

Sunt soluţii la îndemână, rezonabile, întru totul realizabile, semn că că cei care stau la originea lor sunt oameni lucizi, valoroşi, dedicaţi, cu perspectivă şi dornici de afirmare (în ţara de origine): ,,Cred că sistemul de valori, dedicaţia, entuziasmul, virtuozitatea ar trebui să fie prezente în fiecare profesor. Scopul lor nu este de a reproduce definiţii, ci de a reprezenta un model, o referinţă după care elevii şi studenţii se pot ghida. Desigur, aici nu mă refer strict la mediul universitar, ci la tot ceea ce înseamnă sistemul educaţional românesc.” (Tamara Pop).

Importanţa rolului paideic derivă şi din conştientizarea faptului că şcoala reprezintă un reper existenţial major, că instituţia de învăţământ (indiferent de formele sub care se prezintă) formează şi modelează aptitudini şi caractere, că întreg procesul educaţional este unul de durată, cu bătaie lungă şi că investiţia în educaţia de calitate se recuperează lent, punând în valoare omul, identificându-i şi încurajându-i competenţele profesionale, motivându-l înspre competiţie, dezvoltare şi autodepăşire continuă: ,,pregătirea noastră profesională depinde şi de modul în care personalitatea noastră s-a format de-a lungul anilor în cadrul şcolii.” (Elena Feţeanu)

Dincolo de diversitatea de opinii conţinută în Glasuri noi, cei 28 coautori ai cărţii contrazic părerile generale cum că, pentru a te face auzit, e de preferat să dispui de calităţi de tenor sau de soprană. Cei care susţin astfel de lucruri pot fi uşor de combătut prin faptul că nu ambitusul, volumul sau decibelii fac plăcută melodia, că a te face auzit depinde într-o foarte mare măsură de calitatea mesajului transmis, de felul cum spui, de modalitatea în care îţi organizezi discursul pentru a fi receptat aşa cum se cuvine: ,,Ştiu că noţiunile teoretice nu sunt suficiente. Ele trebuie împletite cu practica şi experienţa pentru a reuşi să pătrunzi cu adevărat în ceea ce studiezi.” (Delian Mocanu).

Glasuri noi vine să demoleze mitul resemnării mioritice, a fatalismului care ne obstrucţionează existenţa de veacuri. Dacă noi, cei care am atins vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani, am eşuat în a le transmite drept moştenire o Românie primenită, ,,la cheie”, cu adevărat europeană, generaţiile tinere care vin puternic din urmă au şansa de a o reconfigura după chipul şi asemănarea lor (curajoşi, determinaţi, bravi, demni, cu iniţiativă):  ,,O mentalitate deschisă, pozitivă face ca viaţa să prindă contur.” (David Ille) A le asculta păsurile, a-i susţine în demersul lor formator-constructiv nu e doar o datorie de onoare, ci şi proba maturităţii reflectată nu doar în ani biologici.

Georgina Oana Gabor (coord.), Andrada Caliope Iacobici (coord.),

Glasuri noi,

Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2020, 118p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *