-Dr.Florin-Corneliu Popovici
Am în mână un volum scris la nouă mâini, Vocile noastre, o lucrare vastă, amplă, din păcate puțin cunoscută și răspândită în mediul academic românesc, rodul unui colectiv (l-aș putea numi simbolic ,,cor”) de specialiști în domeniul Științelor Comunicării, din zona învățământului universitar timișorean, o carte de pionierat care, la adăpostul unor ,,povești” de viață (privată și profesională, din care lipsește cu desăvârșire elementul ficțional), punere în practică a ceea ce postulează metoda autoetnografică de cercetare, e o ,,spunere” cu năduf colectivă a ,,ofurilor” care-i urmăresc obsesiv pe autori (asistenți, lectori și profesori universitari) în legătură cu starea actuală a învățământului românesc, a neajunsurilor majore și a tarelor care-l caracterizează. Autentică, veritabil act de curaj și de asumare-responsabilizare, Vocile noastre se vor un serios semnal de alarmă, nu doar un glas de sirenă pierdut în neant, un lamento conjunctural sau cuvinte rătăcind în pustiu, care să ajungă la urechea celor îndrituiți politic să vegheze la bunul mers al Educației din România și să ia măsurile care se impun pentru ieșirea grabnică din impas. Cu toții știm că, cel puțin din 1990 încoace, Educația, Sănătatea și Cultura reprezintă cele trei mari ,,cenușărese”, cele trei mari domenii majore ,,văduvite” de interesul pe care l-ar fi meritat din partea tuturor guvernanților care s-au succedat la putere din anul cu pricina. Apariția unei astfel de cărți de tip acoladă, necesară și obligatorie, e dovada irefutabilă că Educația românească e în derivă, la un pas de colaps, că ,,sistemul” (termen abstract cu care ne-am obișnuit în tranziția noastră spre nicăieri) e departe de a funcționa la parametrii optimi, că prețul pus pe instruire e unul modest (vecin cu ignoranța), că lucrurile sunt departe de a se situa în zona ,,normalității” spre care tânjim cu toții, că în absența unei educații solide, pluridisciplinare, viitorul țării ne este pecetluit, miza nefiind o banală generație de absolvenți (citește ,,de sacrificiu”), ci soarta tinerilor in corpore, implicit a nației.
Vocile noastre transmit mesaje clare, răspicate, pe-nțelesul tuturor (personalizarea fiecărei luări de poziție alungă ideea că se teoretizează ,,în gol”, de dragul demagogiei), fiindcă, nu-i așa, educația ne privește (sau ar trebui să ne privească). O primă concluzie care se degajă din volum este aceea că niciun guvern postdecembrist nu și-a asumat voința politică și responsabilitatea în problema educației. O a doua vizează serioasa, în același timp îngrijorătoarea, absență a specialiștilor din domeniu, a competențelor care să vină în sprijinul ocupării unor poziții politice cheie care hotărăsc destinul învățământului.
Vocile noastre nu-și propun să inițeze o neproductivă ,,vânătoare de vrăjitoare”, ci radiografiază o stare de fapt. Punct cu punct, virgulă cu virgulă. Cunoscători din interior ai sistemului, lucizi, raționali, gata oricând să facă proba competențelor și a expertizei dobândite în materie de Comunicare, mânați de necesitatea urgentă a schimbării, cei nouă autori (i-am numit pe Simona Bader, Cosmin Băiaș, Daniel Ciurel, Georgina Gabor, Constantin Grecu, Lucian Ionică, Loredana de Maio, Alina Marghescu, Irina Pop –în ordinea în care sunt înșiruiți pe coperta întâi) oferă și soluții de revigorare, puncte de plecare obligatorii, și nu opinii personale ,,sterile”, paradă de intelect. De unde și caracterul altruist al cărții în cauză. Marele merit al Vocilor este acela că ideile converg, vorbesc în solidar, țintesc aceeați cauză comună, fiind situate sub același numitor comun al muncii în echipă, al implicării active în destinul Cetății.
Autorii povestesc și se povestesc, transmit un mesaj, urmăresc o finalitate, confesiunea ocupând un rol însemnat în economia cărții. Ținând cont de principiul de bază al comunicării, vocile sunt ,,emițătorii” care așteaptă feedback-ul ,,receptorilor”, scopul fiind unul popularizant. Nu sunt atât ,,probe” de comunicare, cât discursuri menite să se apropie de oameni, discursuri menite să conștientizeze, să deschidă o cutie a Pandorei care, indiferent de consecințe, trebuie triumfat asupra a ceea ce conține. Ideea de poveste, strategie textuală binevenită în contextul de a se face ascultați de către cei mai mulți, are în vedere, în majoritatea cazurilor, experiențele personale ale celor care istorisesc, parcursul profesional (studenția, licența, masteratul, doctoratul în țară sau în străinătate, dreptul de a conduce doctorate), iluziile și sfârșitul iluziilor, falia dintre așteptări și ,,oferta” finală. Din toate se degajă dezamăgirea, nostalgia după un ,,mai bine” posibil care întârzie să apară, sentimentul irosirii și al neîmplinirii, dar și hotărârea fermă de a nu abandona, de a rămâne locului și de a pune umărul la schimbare. Aspectul personal, familial, vine să întregească o poveste cu accente paideice, cu rost de învățătură.
Vocile noastre, tot atâtea portavoci, înțeleg că împreună se pot face mai ușor auzite, că pot deveni o forță de care trebuie să se țină cont, să fie luată-n seamă, o voce colectivă care să conteze cu-adevărat. Comunicând, cei nouă autori se identifică, devin ,,transparenți”. Pe de-o parte specialiștii, pe de alta oamenii, fiindcă umanul îi coboară în agora, de unde și apartenența la cauza celor mulți.
Sunt nouă povești a tot atâtea deveniri, o sumă de voci prin care autorii caută să (se) înțeleagă. Ce întâlnim aici e organizare discursivă, metodă, tipuri și diferențe de idei (caracterul ,,democratic” al comunicării), cumul de experiențe culturale, voci care se opun tăcerii și care strecoară abil în text fundamente ale Comunicării, de unde și ideea că ființa are sens în interiorul comunității. Experiențele povestite, uneori cu lux de amănunte, cu divagații în zona intimismului, ne prezintă oameni care, la rândul lor, au nevoia de confirmare, oameni care, ca și cei din afara domeniului specializat al Comunicării trăiesc, pătimesc, suferă, au pasiuni, simt, triumfă, ratează, sunt sensibili, iubesc, scriu, călătoresc, au hobby-uri, simt nevoia comunicării etc., de unde ipostaza ,,caldă”, construită în antiteză cu postura ,,neutră”, detașată, obiectivă, de manual. Vocile noastre sunt încărcate de subiectivitate, iar firescul se degajă din carte.
Depolitizarea mediului academic, necesitatea imperativă de a pune în tipare noi, eliminarea compromisurilor de orice fel, punerea bazelor culturii organizaționale sunt cerințe de căpătâi. La fel, reducerea drastică a birocrației, eliminarea grilelor învechite de evaluare a cadrelor didactice în vederea abilitării. Vocile (societății civile) conturează un sistem care e departe de a ține pasul cu cerințele academice ale momentului. E un sistem fundamental depășit, inactual, nereformat, sistem care-ți trăiește din plin defazajele și neîmplinirile. Ceea ce se propune vizează, în primul rând, competența, stabilirea criteriilor reale de competență, formarea modulelor disciplinare, schimbarea felului în care este văzut profesorul la catedră și obligativitatea ca acesta să devină un autentic îndrumător. Sunt luate în cătare lipsa de viziune a decidenților, interesele obscure care dăunează grav sănătății mediului educațional, tendința de a face comerț cu Educația, rezistența la schimbare a guvernelor postdecembriste, diletantismul și experimentul păgubos, ,,cumetriile” academice, fenomenul îngrijorător al plagiatului, industria diplomelor fără acoperire practică, ,,oricum”-ul românesc, cantonarea în mentalități retrograde, inadecvarea la cerințele noocratice ale mileniului trei, blocarea avansării ierarhice rapide, în ciuda probei competențelor, inexistența unui mentorat de calitate și a autoevaluării periodice oneste, sistemul clientelar din sfera doctoratelor etc. Concepute sub formă de ,,story” sau de saga, folosind pe-alocuri tehnica poveștii în poveste, Vocile ,,prind” la public întrucât rostesc adevăruri la îndemână, o stare de lucruri conformă cu realitatea, oricând verificabilă. Cei nouă, cărora le lipsește vocația irosirii, departe de a face reclamă unei ,,rețete” universal valabile a succesului, nu se oferă pe sine drept modele, ci dau un semn că reușita e (încă) posibilă în România, cu condiția să existe voință, determinare, ambiție, condiții optime de afirmare (care să ducă la stoparea exodului de inteligență românească), seriozitate, responsabilitate și nu în ultimul rând un climat social, economic și politic sănătos. Vocile noastre (,,feminine” și deopotrivă ,,masculine”) spun stop indolenței și apatiei generale, încurajează lectura susținută în rândul studenților (laolaltă cu apărarea intereselor profesionale ale acestora), schimbarea din temelii a paradigmei, curățirea din interior a sistemului, implementarea ideii de joc pedagogic (care să înlesnească înțelegerea, treaptă esențială în procesul de învățare), punerea accentului pe calitate și nu pe cantitate, pe cercetare și pe schimb avantajos de idei, conștientizarea rolului interacțiunii reciproce, regîndirea strategiilor falimentare, necesitatea conectării în permanență la nou, disoluția barierelor dintre studenți și profesori, schimbarea modalității de predare, încurajarea discursului liber, neîncorsetat de norme, dogme și bibliografii rigide, abordarea unor discipline fundamental noi (revizuirea curriculei), ieșirea-n lume și dobândirea de experiențe profesionale noi, dezvoltarea, consolidarea și autonomizarea domeniului Științelor Comunicării (și, in extenso, al domeniilor conexe), dinamica procesului educativ, democratizarea spațiului discursiv, evaluarea sistematică a celor care prestează la catedră și conceperea unor cursuri și seminarii atractive care să încurajeze atitudinea proactivă, în paralel cu clarificarea identității profesionale a acestora, eficientizarea luptei împotriva abandonului școlar, stimularea creativității, implicit a originalității etc.
Vocile noastre sunt un ,,atentat” împotriva blazării și al mediocrității, improvizației și stărilor conflictuale, al mediului educațional toxic care se încăpățânează să ducă în continuare o politică a refuzului generalizat, sunt o reacție împotriva ,,închinării” la ,,icoanele” incompetenței și lucrului de mântuială. Ele își propun să preia inițiativa transparentizării, depolitizării și profesionalizării, pentru că, nu-i așa, tocmai a fi în zona de expertiză e un element de bază care lipsește cu desăvârșire din România actuală.
Îmbrăcând forma (pro)testului, conținând note fine de ironie, invitând la solidaritate, conținând trimiteri bibliografice pertinente care vin în sprijinul celor interesați de aprofundare a subiectului Comunicare, Vocile noastre (își) propun normalitatea, sunt o pledoarie extinsă pentru descoperirea sinelui. Sunt Voci care, din momentul expulzării lor în lume, nu le mai aparțin ,,emitenților”, ci au devenit un ,,bun” comun (ale Timișoarei, cu răspândire în întreaga Românie). Parafrazând o cugetare celebră, am putea spune câte Voci, atâtea idei. Ducând mai departe afirmația lui Buffon, cum că ,,Stilul este omul însuși”, Vocile, rodul asumării colective, fac dovada autoreferențialității, al acelui ,,fel de a fi” care contribuie decisiv la consolidarea stimei și încredereii în sine. Volum-,,orchestră”, ,,amprentat” de personalitatea autorilor care au contribuit la nașterea sa, Vocile noastre ne pun oglinda-n față, nu din rațiuni narcisice sau al reiterării unor arhicunoscute scene de basm (Educația nu e sinonimă cu ficțiunea), ci în spiritul adevărului și al discuției cu cărțile pe masă. Vocile noastre pun degetul pe rană, sunt voci ce aparțin unor oameni de bine, care se ridică împotriva amatorismului și care întind punți de comunicare, provoacă la dialog și la umplerea grabnică a formelor cu fond, accentuează în ideea depășirii și eliminării proverbialului defazaj care ne desparte de lumea civilizată, voci care își propun să coaguleze, nicidecum să dezbine, voci de tip ,,guerilla” urbană care duc o luptă susținută împotriva ignoranței, care ,,combat” cu armele persuasiunii, expertizei și a profesionalismului, sunt Voci care gândesc și nu acceptă să fie gândite, Voci cu un ,,ambitus” puternic, sonor, ce nu alcătuiesc un ,,cor al robilor”, ci care se ridică împotriva muțeniei, cecității și surzeniei din sistem, Voci sincrone care, în spirit lovinescian, fac apel la sincronizare cu mediul academic occidental, la recuperarea decalajului istoric care ne plasează în poziție de inferioritate (nemeritată) față de Europa. Pentru toți cei implicați, dar și pentru cei care nu au avut prilejul să se exprime în și prin scris, dar cărora le pasă de destinul învățământului românesc, e clar că există un deficit major de viziune la nivel de minister, un apetit scăzut pentru a face ca lucrurile să evolueze în direcția cea bună. De aceea este nevoie grabnică de o revoluție a mentalităților, de primenire în gândire, de schimbarea opticii care îmbrățișează sedentarismul, neimplicarea, statul pe margine, acceptarea tacită a lucrurilor care nu ne fac cinste și nu ne onorează. Vocile noastre sunt un îndemn la reflecție și la acțiune, în acord cu tratatele care postulează pozitivarea și managementul schimbării, o carte care inspiră încredere prin atitudinea anti-: antirefractabilitate, antisuperficialitate, antiabsenteism, antidiletantism, antineasumare, antipasivitate, antimecanicitate la învățare, anti deficit de metodă, anti bariere de comunicare și enumerarea poate continua. Vocile noastre, exercițiu democratic în toată puterea cuvântului, au calitatea de mediatori (între profesorii-,,problemă” și studenții-,,problemă”), calitate atât de invocată în discursul autorilor. Per ansamblu, volumul propus spre studiu e un discurs extins despre inadecvare, de care ar fi înțelept să se țină seama. E o carte care vorbește răspicat despre lepădare de zgura tarelor trecutului, o carte împotriva cantonării în matrici educaționale desuete. Rolul ei este unul profund motivațional. Rămân la convingerea că dacă în România postrevoluționară lucrurile ar fi fost așezate, această carte nu ar fi existat. Cum însă realitatea ne demonstrează exact contrariul, necesitatea ei este una incontestabilă. Vocile noastre se vor un protest la adresa ,,tiraniei” imposturii din mediul academic, a lucrului făcut pe sponci și a ,,manelizării” sistemului educațional românesc, a complicității dintre student-profesor-universitate. Cum educația ocupă un loc major în societate, a face atractiv mediul educațional, a forma competențe reale, dovedibile oricând (și a nu emite diplome de absolvire pe bandă rulantă), a oferi premisele unui mediu concurențial sănătos devin preocupări de prim rang. Din ce-și hrănesc Vocile optimismul? Din faptul că primenirea generațiilor va aduce cu sine schimbarea mentalităților, iar viitorul e în mâinile celor care îndrăznesc.
__________
Vocile noastre,
Timișoara, Editura Universității de Vest, Colecția Biblioteca de Cercetare, seria Științele Comunicării, 2016, 331p.
