Note pentru un jurnal al despărţirii (41)

Scriind aceste note din jurnalul despărţirii, le simt de parcă ar fi acele pagini pe care ea însăşi le-a imaginat, ca pe un text ce aşteaptă să fie transcris: toată îndelunga ucenicie a discreţiei şi a devoţiunii este, în fine, topită în cuvinte, toată tăcerea anilor în care truda a fost singurul tovarăş al ei este, în cele din urmă, răscumpărată.

Scriind aceste note din jurnalul despărţirii, mă apropii de acel tărâm pe care fiecare dintre noi îl simte protejat şi secret. Este acel teritoriu în care fragilitatea nu mai este ascunsă, este acel teritoriu în marginile căruia hainele de fiecare zi sunt lepădate, spre a face loc veştmintelor de îndoială şi de reverie ale singurătăţii . În aceste locuri timpul curge mai tenace şi mai lin decât un cariu dintr-o mobilă veche, spre a măsura apropierea de moarte şi a da chip melancoliei cu care alegem să privim un trecut care ne este, de acum înainte, unicul soare ce mai poate lumina spaţiile pustiite de îndoială şi de bătrâneţe.

Scriind aceste note din jurnalul despărţirii, încerc să îmi închipui cum a arătat fericirea mamei mele. Cei ce se sacrifică, cei care trăiesc pentru ca alţii să poată trăi, cei care îndură pentru ca alţii să poată învinge, cei care rămân în umbră pentru ca alţii să-şi poată descoperi implinirile, toţi aceştia nu cunosc, niciodată, fastul de eleganţă al fericirii, ci pot doar atinge clipa în care vuietul lumii se opreşte, dăruindu-le ,trecător, o adiere de val marin.

Scriind aceste note din jurnalul despărţirii, caut să regăsesc fotografiile de fum în care se poate ascunde trecuta, dispăruta, parfumata ei fericire. Adeseori, mamele nici măcar nu-şi mai pot gândi fericirea în singurătatea propriei lor vieţi, de parcă timpul lor există doar contopit cu timpul celor care trăiesc doar pentru că ele durează. Şi poate că mama mea a fost şi ea una dintre aceste mame, după cum bunica ei a fost una dintre acestea, înainte de ea: un şir de mame ce trec în copii, prin puterea sacrificiului lor melancolic, un şir de mame ce se confundă cu delicata mişcare de crepuscul, un şir de mame ce se topeşte în balansul de trandafiri şi în coregrafia vântului tandru al toamnei târzii.

Scriind aceste note din jurnalul despărţirii, întâlnesc, pe lungile culoare ale memoriei, atomii amintirii ce plutesc în libertatea hipnotică pe care doar despărţirea de trupul trecător şi muritor o poate îngădui. Şi în fiecare dintre aceste fragmente ce alunecă asemeni unor globuri de crăciun din bradul ce lucea, odinioară, în casele noastre, pot zări ceva din culoarea fericirii stângace despre care ştiu că mama a încercat-o, în trudita ei viaţă. Şi în fiecare dintre aceste monade muzicale o întrevăd mereu alături de cei pentru care a ales să existe: niciodată singură, căci singurătatea mamei însemnau doar orele în care îşi înfrunta, în tăcere, propriile ei încercări, cu acel stoicism al durerii pe care îl învăţase de la mama ei. Fericirea mamei este acolo, întreagă, despletită, largă, sonoră, parfumată, asemeni amiezei ce se deschide, împăcată şi senină, către amurg: o fericire ce petrece sub soarele ce curge, armonic, înconjurat de norii împinşi de mâna tremurătoare a visului.

Scrind aceste note din jurnalul despărţirii, înţeleg că doar această fericire care se uită pe sine cuprinde atingerea dragostei ce trece dincolo de moarte. Doar această fericire ce se naşte prin trudă, prin devoţiune, prin renunţare şi prin iubire poate aspira să atingă pragul seninătăţii ce durează. Doar această fericire poate face să se ivească, din adânc de uitare, chipul celor care au fost, doar această fericire a comuniunii poate fi materia din care se alcătuieşte puterea de a îndura şi de merge mai departe, doar această fericire poate să îi înveţe pe cei care au cunoscut-o cum să găsească drumul spre întinderea de senin a liniştii de dincolo de moarte.

Scriind aceste note din jurnalul despărţirii, contemplu jocul stelar al dorului şi ating, delicat, făptura mamei, aşa cum se reîntrupează ea din miile de oglinzi în care viaţa ei s-a răsfrânt. Eliberată de egoismul înşelător al clipei, neatinsă de patina hedonistă a satisfacerii sterpe, fericirea pe care a ales-o este întreagă,una cu fericirea celor de dinaintea ei- neîntunecată de timp, arcuită şi lină. Fericirea mamei are durata de senin a unei zile de toamnă şi nimic nu o mai poate tulbura, astfel cum înaintează spre a fi una cu valul ce vine din larg spre a se reîntoarce spre larg,metronom măsurând curgerea eternităţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *