Note pentru un jurnal al despărţirii ( 37)

De câte ori revin, pe aceste cărări ale dorului, spre locul de unde toate au inceput, revăd camera din faţă a casei noastre din Focşani, Alexandru Golescu numărul 12: de undeva, de foarte departe, presimt contururile unor umbre şi am în nări, din nou, parfumul de levănţică ce orna, sinbolist, dulapul bunicii. Aceasta era cetatea în care acel copil care am fost şi-a durat turnurile de himere, aceasta era cetatea pe care acel copil care am fost a crezut-o inexpugnabilă în faţa asaltului dat de oştile timpului, aceasta era cetatea în care acel copil care am fost a visat, iar din visele sale se hrănesc paginile mele de acum.

De câte ori revin, pe aceste cărări ale dorului, spre locul de unde toate au început, înţeleg că tot trecutul, cu al său cortegiu tandru de umbre, a intrat în mine, spre a nu mă mai părăsi niciodată. O dată cu moartea mamei, acest trecut a urcat, la rândul său, urmând drumul pe care sufletul ei l-a făcut către înalt: şi din acel îndepărtat tărâm, pe care moartea nu îl mai poate atinge, trecutul se apropie, prin vis, spre a mă atinge, spre a mă înconjura, spre a mă lumina.

De câte ori revin, pe aceste cărări ale dorului, spre locul de unde toate acestea au început, resimt, ca pe o inimă magnetică, respiraţia dragostei. Căci în acea casă reclădită, fantasmatic, în mine se află toată dragostea pe care generaţii întregi au crescut-o, ca pe un trandafir ce înaintează, temerar, în iarnă, fără a se teme de sfârşitul ce pare implacabil. Este toată dragostea pe care generaţii întregi au purtat-o cu ele, chiar şi în clipele în care totul părea pierdut, chiar şi în clipele în care suferinţa acoperea cu zăbranicul ei chipurile lor ostenite, chiar şi în clipele în care moartea adia pe la fereastră, cu muzica ei de sumbră sobrietate melancolică.

De câte ori revin, pe aceste cărări ale dorului, spre locul de unde toate au început, aroma medelenilor pe care i-am citit, pentru prima oară, acolo, ajunge până la mine: o ediţie modestă, din “bpt”, a cărţii pe a cărei pagină de gardă se afla dedicaţia bunicilor mei pentru mama, o dedicaţie aşternută cu acea grafie uitată de noi, cu acea grafie îndrăgostită a scrisorilor ce luminau toamna, ce nişte lampioane, cu acea grafie în care întrezăresc toate ceasurile de aşteptare ale lor, cu acea grafie pe care au lăsat-o moştenire mamei , cu acea grafie la care nu voi mai putea aspira, captiv al unui limb tehnologic ce îmi paralizează mâinile.

Iar aroma medelenilor este aroma dragostei de care trecutul călător al bunicilor şi al mamei este înconjurat, la fel,cum de demult, de Crăciun, cei de dinaintea noastră îşi înveleau modestele lor daruri în staniolul lucind diamantin. În această aromă se află, distilat şi unit, parfumul care a trecut de la mamă la fiică, spre a mă cuprinde şi pe mine acum: trecutul se risipeşte în culori şi fragmentele zboară, liberate, asemenea unor zmee jucăuşe, destinate să fie purtate de vânt spre larg.

De câte ori revin, pe aceste cărări ale dorului, spre locul de unde toate au pornit, ştiu că tot ceea ce scriu este parte din textul pe care am început să îl visez, în anii în care am fost ucenic în aceasta casă ce a fost a mamei şi a fratelui ei, înainte de a fi a mea. Am fost ucenic în această casă a tăcerilor şi a himerelor, în această casă a dragostei şi a devoţiunii, în această casă a suferinţei şi a cerbiciei, în această casă în care se strângea, ca un ghem auriu din vechime, Moldova noastră: o Moldovă muzicală ca un poem argintat al unui simbolist minor, o Moldovă delicată precum clapele unui pian uitat într-o casă abandonată, o Moldovă fragilă şi melancolică ca un final de Turgheniev, citit în pragul lustruit de ani al unei grădini tomnatece.

De câte ori revin, pe aceste cărări ale dorului, spre locul de unde toate au început, mă îndepărtez de cei din jurul meu şi mă adâncesc în vasta mare sinestezică a nostalgiei: din undele ei se întrupează cei fără de care eu nu aş fi fost nimic, din undele ei se ridică muzica timpului pe care aceste pagini o captează şi în undele translucide ale sale mă cufund, la rândul meu, aşteptând, senin, să mă risipesc şi eu , parte din vântul ce duce mai departe dragostea, parte din mişcarea pe care moartea nu o mai poate opri, parte din cerul în al cărui firmament de nori bunicii şi copii lor sunt desenaţi, ca în rama unei fotografii de familie ce mă cuprinde şi pe mine,eliberat din servituţile vieţii, plutitor, naiv şi îndrăgostit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *