Neîntâmplător, jurnalul Sandei Stolojan debutează cu o rugăciune de care-şi aduce aminte de pe vremea când era elevă la şcoala de maici. Dacă acea formulă de adresare către divinitate o asociem cu lumina, avem răspunsul la întrebarea care vizează nevoia de confesiune a autoarei, jurnalul ei fiind, în primul rând, o ieşire la rampă din starea de autotăinuire şi din zona crepuscular-existenţială în care a ales să trăiască până la un moment dat: ,,[…] ar fi trebuit să învăţ din timp să mă arăt, să ies în faţă, la lumină; eu am făcut exact contrariul, am cultivat talentul de a mă ascunde […]” (p.5) Aşadar, Amurg senin e forma prin care Sanda Stolojan (se) arată. După neajunsul de a se fi ascuns, ieşirea bruscă la lumină a Sandei Stolojan, însoţită de cuvântul de tip fiat lux, îi aduce împăcarea cu sinele, seninul din suflet şi din priviri, tihna că, în sfârşit, s-a eliberat de acel ,,ceva” arzător acumulat în timp care trebuia neapărat scris/spus/expulzat, un ,,ceva” personal care să prindă la public și să se fixeze în memoria posterităţii: ,,O nevoie de sentimente m-a cuprins, un surplus de emoţie de exprimat.” (p.197).
Mulat pe ideea de exil, de îndepărtarea de simbolicul ,,acasă” şi de lumea de tip Axis, jurnalul se doreşte şi o justificare a gestului fiicei tăinuitoare de a păstra legătura cu matricea care a consacrat-o. Autoarea, în calitate de persoană publică, realizează că mărturia sa e o datorie cetăţenească, firava democraţie românească fiind scena unor întâmplări care se cer a fi consemnate.
Cum e şi firesc, Jurnal din exilul parizian are calitatea de athanor, loc al amalgamării cotidianului. Puternic ancorată în realitatea politică a României şi conectată la ceea ce se petrece în jurul său în lumea largă (problema imigraţiei în Europa, de pildă), autoarea ţine să-şi noteze constatări dintre cele mai diverse: revenirea ruşilor la ,,flamura panortodoxiei” (p.6), polemicile cordiale avute cu prietenul Claude Karnouch pe marginea stării de fapt (de la nivelul anului 1997) de la Bucureşti, reflecţiile pe marginea lecturilor private. E un fel de brainstorming productiv (de la probleme personale la cele colective), de pe urma căruia cititorul interesat de diarism culege informaţii preţioase, cunoaşte omul şi deopotrivă profesionistul Sanda Stolojan (aflată, la un moment dat, pe ,,lista scurtă” pentru postul de ambasador al României la Paris, situaţie privită de nominalizată cu o doză de scepticism, nu din cauză că ar avea îndoieli asupra competenţelor sale profesionale, ci din cauza prejudecăţilor generale care însoţesc ideea prezenţei active a femeilor în politică): ,,de ce să-ţi schimbi viaţa? Mai ales de ce s-o scurtezi? Cum să ai de-a face cu noua clasă politică din România, cu oameni care, în majoritate, au fost crescuţi în mentalitatea comunistă?” (p.10).
În toate consemnările sale, cea care notează sistematic în jurnal cu sentimentul că va fi cândva citită (se încalcă astfel una dintre regulile de bază ale intimismului, care stipulează că acest gen de scriere nu e literatură –a se vedea polemicile în jurul acestui subiect- și nici nu ar trebui vreodată să fie făcută publică, totul consumându-se între eu și sine), se consideră un om ca oricare altul, mai degrabă ,,retro”, decât în ton cu cele mai recente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii: ,,Mă obişnuiesc greu cu noul meu PC. Ideea însăşi de a renunţa la stilou mi se pare neverosimilă. Scrisul trece prin trup, legătura e directă între mână şi semn. Cuvântul scris de mână este un simbol şi o garanţie a libertăţii mele. Computerul îmi comandă, mă înlănţuie, mă corupe prin atracţia pe care o exercită viteza, uşurinţa, eficacitatea – toate calităţi secundare. Maşina aceasta e în serviciul unei viziuni a lumii în care eficacitatea înlocuieşte esenţialul.” (p.9)
,,Amurgirea” senină a Sandei Stolojan echivalează cu mulţumirea de sine faţă de un destin generos, care i-a dăruit o carieră fulminantă. Sanda Stolojan e familiarizată cu spaţiul românesc şi francez (e binecunoscut sprijinul consistent al Franţei acordat României de a intra în structurile euroatlantice), în ambele se mişcă degajat, volubilă. Pe postul de interpret oficial la cel mai înalt nivel diplomatic, ea are acces la o lume noocrată frecventată doar de către aleşi. Este o apropiată a preşedinţilor Emil Constantinescu (pe care-l apreciază, dar, în timp, realizează că e ,,lipsit de consistenţă” –p.11, dezavuând faptul că ,,a făcut concesii foştilor nomenclaturişti” –p.39) şi Jacques Chirac (,,Jacques Chirac este al cincilea preşedinte francez pe care l-am însoţit, de la generalul de Gaulle încoace.” –p.12; ,,Chirac a impus stilul american: simplu, rapid, eficace. De asemenea, s-a simplificat cortegiul prezidenţial.” –p.13).
În plan privat (,,[…] nevoia mea de vorbe consolatoare”-p.197), Sanda Stolojan cultivă o strânsă relaţie de prietenie cu Simone Boué, tovarăşa de viaţă a lui Emil Cioran, cea care încredinţează spre publicare editurii Gallimard mare parte din opera filosofului, filosof care, la nivelul anilor ’90, era privit cu scepticism şi cu neîncredere în Bucureştiul recent ieșit de sub comunism din cauza trecutului său legionar. În ţară, Sanda Stolojan se bucură de amiciţia unor oameni de seamă, exponenţi ai ,,României profunde”: ,,Alecu Paleologu, Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Dorana Coşoveanu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Radu Filipescu, Ştefan Aug.Doinaş şi alţii.” (idem). Când aduce vorba despre diaspora românească, nu are niciun moment intenţia de a o idiliza sau de a prezenta în termeni elogioşi: ,,Colonia română îmbătrâneşte, unii se acresc, alţii devin complexaţi.” (p.88).
În privinţa României postrevoluționare (în jurul căreia s-a creat un uriaş orizont de aşteptare şi pe care, sufleteşte, nu a părăsit-o niciodată), Sanda Stolojan are sentimente contradictorii, ce merg de la nostalgie până la a-i critica dur pe politicienii care au pus ţara pe un drum greşit, perpetuând mentalităţi retrograde, o gravă ofensă la adresa memoriei celor căzuţi pentru libertate în sângerosul decembrie 1989. La fel şi faţă de pretinşii ,,români” unionişti de la Chişinău, în cea mai mare parte filoruşi sadea, penibili figuranţi în slujba Kremlinului: ,,În privinţa prezenţei neo- sau cripto-comuniştilor în guvern, am putut să-mi fac o idee din impresiile avute, confirmate de cele auzite. Ministerul Afacerilor Externe este un <<bunker>> impenetrabil, rezervat cu prioritate nomenclaturiştilor şi adepţilor lui Petre Roman, care compun corpul diplomatic. Greu de imaginat cum ar putea cineva din afară, şi mai ales trăit în Occident, să colaboreze cu diplomaţi de acest gen şi stil.” (idem).
Prezentă în marile cancelarii occidentale, Sanda Stolojan simte pulsul percepţiei străinătăţii asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic: ,,Există o mare nelinişte la ora actuală: oare poporul va accepta sacrificiile care i se cer pentru a ieşi din vechile structuri comuniste ce ruinează ţara?” (p.14). Sunt vremuri interesante din punct de vedere social, politic, antropologic şi istoric, în care-şi dispută întâietatea reziduurile totalitare şi reformatorii (depăşiţi numeric de primii). Și acum, ca și atunci, aceeași problemă spinoasă, ne bântuie ca popor. Privit retrospectiv, jurnalul Sandei Stolojan poate fi considerat şi un soi de bilanţ al reuşitelor şi al neîmplinirilor unei societăţi bulversate (care reînvaţă timid paşii democraţiei), nevoită să se adapteze cursului istoric european, să se sincronizeze cu ţările din spaţiul ex-socialist şi să recupereze din eternele defazaje care ne de despart de capitalismul înfierat în comunism.
Sanda Stolojan are curajul asumării punctelor de vedere, preşedintele Ion Iliescu (un sinistru aparatcik de care nu se sfieşte să vorbească deschis) fiind considerat ,,Marele responsabil al întârzierii de astăzi a României, el este. De când se află în opoziţie nu încetează să saboteze măsurile luate de guvern, stârnind poporul şi stimulând nemulţumirea maselor sărace. Mizeria oamenilor se vede cu ochiul liber pe stradă, mai ales când e frumos ca astăzi. În lunile care vin, se întrevede o criză care poate fi dramatică şi de care vor profita forţele obscure şi primitive care încă mai frânează progresul democraţiei în România.” (p.15) E falia care se deschide la Bucureşti între aspiraţie şi vocaţie populară, între dorinţa de mai bine, aşteptări şi reîntoarcerea spăşită (și iresponsabilă) la accidentul istoric, între neputinţa şi fatalitatea mioritică şi spulberarea idealurilor postdecembriste. Cu un ascuţit simţ al observaţiei şi al analizei, Sanda Stolojan remarcă revenirea la starea de dessolidarizare antedecembristă, recăderea în inerţie, reinstaurarea lehamitei şi a comediei umane dâmboviţene cu accente parodic-groteşti: ,,Publicul care se adunase, imagine a sărăciei României de azi, flutura mici drapele cu Vive la France. În timpul ceremoniei, sub lumina hiperboreeană a cerului de iarnă, sosită dinspre stepe invizibile, mi-am amintit de anii ’50, când piaţa şi parcul de cultură şi odihnă purtau numele lui Stalin. Ţin minte statuia Ţarului Roşu de la intrarea în parcul Stalin. Am trăit acele vremuri, anii stalinismului, când generalul de Gaulle era tratat în Scânteia drept reprezentant al burgheziei putrede şi călău al poporului francez.” (p.15)
Autoarea însemnărilor pariziene are grijă ca politicul să nu-i monopolizeze jurnalul. Supapele ei compensator-defulatorii caută refugiul în cultură sau în natură (plimbările, cu prietenii, prin pădurea din Sologne), prin intermediul cărora încearcă să înţeleagă şi să se detaşeze. O ,,salvează” fie scrisorile lui Cioran către cei de acasă, ori cărţile profunde ale acestuia, pe care le citeşte din scoarţă în scoarţă (în ciuda descoperirii halucinante, cum că filosoful din Răşinari ar fi ,,piratat-o” pe-alocuri, Sanda Stolojan nu se dezice de Cioran, ba dimpotrivă, se ridică împotriva detractorilor acestuia: ,,[…] Cioran rămâne inimitabil. Există tonul Cioran, stilul Cioran.” –p.18), fie participarea la vernisaje, colocvii, întâlniri cu studenţii, saloane de carte, dezbateri, în ţară şi în străinătate: ,,Am citit scrisorile trimise de Cioran către familia şi prietenii săi din ţară. Am pipăit lumea originilor sale, familia care trăia în Transilvania, prietenii intelectuali de la Bucureşti (Noica, Bucur Ţincu, Arşavir şi Jenny Acterian etc.), toţi cufundaţi în evenimentele epocii lor, unele dramatice – războiul, moartea, închisorile….aşa cum i s-a întâmplat fratelui său, Relu, prietenului său de altădată Dinu Noica şi altora. Descoperind universul românesc al lui Cioran prin intermediul acestor scrisori atât de vii, m-a cuprins un sentiment straniu. M-am simţit deopotrivă străină de această lume necunoscută şi impresionată de actualitatea faptelor care se degajau din aceste vieţi aproape toate dispărute, dar esenţiale pentru a înţelege societatea românească, existenţa şi realitatea ei, precum şi nenorocirile ei. Am putut astfel să evaluez destinul lui Cioran, devenit la Paris un mare scriitor francez, îndepărtat de aceşti martori ai trecutului său precum un astru de pământ, dar rămas totuşi unul dintre ei… Aceste scrisori o dovedesc… Cât mister în toate acestea!” (p.16).
Intimismul pur e prezent şi el în jurnalul Sandei Stolojan, iar dovezile de slăbiciune şi de vulnerabilitate feminine exhibate abundă, semn că autoarei nu îi este teamă să ridice vălul ce-i acoperă persoana. O face şi atunci când îşi povesteşte visele, cărora încearcă să le găsească tâlcul: ,,Pasă proastă, în ciuda timpului splendid din Franţa. Sunt atât de sensibilă la vreme!” (p.19); ,,Săptămână proastă, gripă, moral scăzut, primăvară ploioasă.” (p.58). Picanteriile relatate se vor un respiro şi un motiv de amuzament: ,,Se pare că noul director al Institutului Francez de la Bucureşti a transformat sălile institutului în…restaurant cu bar…astfel încât instituţia franceză miroase a cârnaţi…Şi că a închiriat sala de spectacole unei societăţi cinematografice, pentru a o face rentabilă. M-am gândit la bieţii bucureşteni de altădată, care vedeau în Institutul Francez un loc de artă şi literatură, un templu al Culturii franceze!” (idem).
Melancoliile şi le tratează, paradoxal, tot cu Cioran-scepticul de serviciu: ,,Aniversarea morţii lui Cioran. M-am dus la cimitirul Montparnasse. Era încă devreme, astfel încât m-am plimbat pe alei, sub ploaie. M-am oprit în faţa mormântului lui Baudelaire, veşnic înflorit. Am observat mai multe mesaje scrise de mână şi un portret al poetului, un desen cam stângaci, aduse de admiratori necunoscuţi. Bietul poet, veşnic alături de tatăl său vitreg detestat, generalul Aupick.” (p.25)
Moartea subită a prinţesei Diana, a Simonei Boué sau a Antoniei Constantinescu o destabilizează profund. E îndrăgostită de muzica simfonică, îşi tratează cura de artroză lombară la Aix-les-Bains, împreună cu soţul Vlad, e îngrijorată de problemele pe care le are cu vederea sau cu inima, cutreieră librăriile (unde-şi vede cărţile expuse pe raft), merge la teatru, la filmele documentare şi de artă sau la coafor, apare pe micile ecrane, unde e invitată de televiziunile franceze să vorbeească despre revoluţia română din 1989, trăieşte din plin emoţia când naţionala de fotbal a României joacă pentru victorie la Cupa mondială, simte nevoia companiei românilor emigraţi, tânjeşte după sărbătorile de iarnă petrecute la Bruxelles în compania fratelui mai mic, Duiliu Zamfirescu, iubeşte frumosul care-o transpune pe tărâmuri de poveste. Ţine conferinţe în străinătate despre poezia modernă română, scrie şi publică poeme, frecventează medii elitiste, ia atitudine împotriva ,,relicvelor” comuniste şi a duşmanilor democraţiei (gen Ion Iliescu, Silviu Brucan sau Miron Cozma) şi a crizelor politice din România, a pactizării Bisericii cu regimul totalitar, pledează în favoarea libertăţii, se revoltă împotriva atrocităţilor din fosta Iugoslavie şi a genocidului din Kosovo sau când Ilinca Zarifopol e dovedită că şi-a însuşit fraudulos fragmente din Caietele lui Cioran. O apără pe Doina Cornea de josnicele încercări ale nostalgicilor după comunism de a o decredibiliza: ,,[…] libertatea, acest dar al exilului. Libertate care se plăteşte, căci omul independent, cel care nu aderă la niciun grup, este întotdeauna văzut cu un ochi bănuitor.” (p.65).
Vibrează la românitatea necontrafăcută, pură, demnă, verticală, autentică, suferă de dorul părinţilor: ,,Omul acesta natural (subiect ce mă interesează aşa cum l-a interesat şi pe Noica) mai există în România, dar nu pentru mult timp, ca tot ce se referă la tradiţie – natura, pământul, obiceiurile, ritualurile etc.- în opoziţie cu omul artificial care este, în mod evident, omul viitorului, omul de la oraş, omul tehnicii şi, în curând, omul spaţiului…” (p.81); ,,[…] nebunia obsesiei mele româneşti.” (p.170).
De moarte nu se teme, o sfidează construindu-şi, împreună cu soţul Vlad, cavoul în cimitirul din Batignolles. Din când în când, îți vizitează locul de veci, dând cu tifla finalului previzibil.
Pe partea de univers uman, Sanda Stolojan consemnează prietenii cu somităţi ale momentului, oameni importanţi care-i jalonează destinul. Între ei, Rachel Nesis (intelectual de mare calibru care, într-un moment de criză existenţială, recurge la soluţia suicidului), Alain Paruit (de care-o despart viziunile politice fundamental opuse), pictorul-iconar Anesia, filosoful Manuel de Diéguez, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, regele Mihai (de care va fi decepţionată pe motivul incapacităţii acestuia de a-i ţine piept nomenclaturistului Ion Iliescu), Dinu Noica, Jean d’Ormesson, Nicolae şi Bianca Balotă, Anca Vasiliu, Doina Jela, Thierry Wolton, actriţa Nina Diaconescu, Catherine Durandin, Annie şi Pascal Bentoiu, Dan C.Mihăilescu, Tania Radu, maestrul Oraviţan, Smaranda Vultur, Ion Vianu, Leonid Mămăligă, Eugène Ionesco. Păstrează des contactul cu patria natală (,,Ţara este doborâtă.” –p.105), se implică activ în destinul acesteia. Când obligaţiile profesionale o ţin consemnată la datorie, se gândeşte cu nostalgie la România, unde pitorescul şi arhaicul sunt încă bine conservate: ,,Regret că n-am fost prezentă la distracţiile în aer liber, într-una din acele toamne româneşti a căror splendoare mă poartă spre amintiri ce mă fac să uit prezentul şi sărăcia din ţară. În asemenea momente, mi se întâmplă să fiu tentată să trăiesc în România, eu, care m-am detaşat şi care am nevoie de puterea pe care mi-o dă Parisul, de forţa exilului, a luptei…Mi se întâmplă să visez la petrecerile telurice al căror secret îl deţine România. Această ţară păstrează încă, în ciuda nenorocirilor comunismului, rezerve, efluvii emanând din obiceiuri şi locuri străvechi. Circulă acolo curenţi între omenescul de altădată şi omul de azi…Această societate hibridă, unde totul este amestecat, a păstrat o căldură primară, o vitalitate apropiată de instincte – instinctul supravieţuirii, al conservării, al violenţei –de ce nu?- al conservării vieţii, care este violentă, plină de sânge, muritoare. În Occident s-a pierdut sensul sărbătorii şi moartea este ascunsă. Aici moartea este încă vizibilă, cum sunt şi morţii în sicriul lor, în cultul ortodox.” (p.36); ,,romantismul meu incurabil […] Nunţile în România au un farmec aparte […]” (p.70); ,,rătăcirile mele româneşti în care cad mereu ca într-un viciu de nestăpânit […]” (p.85); ,,Primejdia de a fi năpădită de amintiri (privind fotografii) şi de a mă simţi golită.” (p.151); ,,[…] ştiu că voi visa tot timpul la slujba de Înviere de la Horezu, la căldura maternă, un pic înăbuşitoare, dar atât de bună, a acelui pământ, a acelor trupuri omeneşti…” (p.178).
Pentru a-şi face exilul suportabil, Sanda Stolojan caută să se bucure de privilegiile pe care i le oferă Franţa: ,,Cerul meu parizian de care nu mă satur…”, ,,îmi place să privesc oamenii la Paris.” (p.103). Condiţia de ,,transplantat” o determină pe Sanda Stolojan să experimenteze dureroasa condiţie a omului de tip răscruce, scindat între şi între, incapabil să-şi găsească locul, Centrul: ,,a fi (între cele) două lumi, ceea ce mă face lucidă faţă de amândouă – şi, occidentală, şi românească-, dureros de lucidă.” (p.134); ,,Suntem noi oare francizaţi? Da şi nu. Orice-am face, vom fi întotdeauna oameni veniţi din altă parte. Ce înseamnă asta? Abia atunci coborâm în noi înşine, când ne simţim fiinţa, realizăm acest lucru.” (p.71); ,,Pentru noi, cei din exil, România este, înainte de orice, un pământ al memoriei […]” (p.185).
Amurg senin. Jurnal din exilul parizian e modalitatea prin care Sanda Stolojan arată că îi pasă de moştenirea pe care o lasă în urmă, e dovada responsabilităţii în faţa posterităţii: ,,Pentru mine este o carte importantă. Oare cum vor reacţiona cititorii români? Fost-am prea sinceră, prea critică? Dar la ce ar servi un jurnal dacă nu ar reflecta evenimentele aşa cum le-a văzut autorul?” (p.109).
Sanda Stolojan,
Amurg senin. Jurnal din exilul parizian. 1997-2001,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 213p.
