”Lăsînd umorul negru la o parte, aş spune că, pentru mine, memoria e ca o membrană care mă apără şi mă ajută să trăiesc senin. Sigur că ar da mai bine să îmi confecţionez o imagine de bunicuţă haioasă, ageră, care se resetează zilnic şi îşi ia peste picior vîrsta; sau să pozez într-o bătrînică aiurită, care uită mereu cîte ceva, împiedicată, neajutorată; sau să mă dau pălită de melancolie, bandajată în suferinţă şi în tot felul de spaime. Poate că uneori am cîte ceva din toate astea, dar cu ajutorul felului de a-mi aminti (şi, poate, şi cu sprijinul betablocantelor pe care le iau din greu) mă simt senină. Împăcată cu mine.
Cum aş descrie memoria? Nu sînt un memoriolog profesionist, aşa că nu m-aş avînta în teorii savante. Am să spun doar că, pentru mine, memoria e psihotropă, adică îmi mişcă sufletul. Şi că nu contează decît acele amintiri care mă însufleţesc. Nu mă interesează memoria inertă, ca un ecran, pe care se derulează pur şi simplu secvenţe dintr-un film la care m-aş uita cu ochi reci, impasibilă. Aş descrie memoria asta vie ca pe un jet care pulsează cînd impetuos, cînd mai lin, revărsat cald peste mine. Da, ca sînul mamei.”