Dialog Lapunkt între ADRIANA BABEȚI și Cristian Pătrășconiu.
Cum se naște o conștiință de central-european, acum? Cum au venit spre dvs. aceste elemente identitare? Și ce au ajuns ele să fie, tot pentru dvs: „cămașă”, „piele”, „carne” sau altceva? Unde s-a așezat Europa Centrală la dvs: în minte, în inimă?
N-aş şti să-ţi spun, în plină epocă a globalizării şi după ce aproape toată „fosta” Europă Centrală e în Uniunea Europeană, cum şi mai ales dacă se mai naşte o asemenea conştiinţă. Am stat suficient de mult în mijlocul unor grupuri de tineri (între 16 şi 25 de ani) ca să realizez rapid că, pentru ei, tema identitară din unghiul întrebării tale nu mai e o prioritate. Ca să nu spun de-a dreptul că, de cele mai multe ori, tema asta nici nu are vreo relevanţă. Sigur, nu generalizez, pentru că s-ar putea, la fel de bine, să existe tineri educaţi de familiile lor în spiritul apartenenţei regionale.
În ce mă priveşte, însă, conştiinţa asta e încă foarte puternică. Ea a venit spre mine printr-o istorie de familie, apoi prin toţi cei peste 60 de ani trăiţi la Timişoara, prin reţeaua prieteniilor şi afinităţilor şi, nu în ultimul rând, prin cultură. Prin tot ce am citit, văzut, ascultat. Prin felul de a înţelege mai multe limbi, prin stilul de a mobila un spaţiu, prin melancolie şi umor, prin acel râsu’- plânsu’ din gesturi şi fraze. Deci e o chestiune de suprafaţă şi de profunzime, simultan, ca într-un paradox, ca însăşi ideea, dar şi istoria Europei Centrale. Şi paradoxul ăsta a început prin a-mi intra în carne şi a urcat apoi spre inimă şi minte. E acolo, în mine.
Desfac partea a doua a întrebării de mai sus în alte două: există, în această apropriere a Europei Centrale, la dvs., o dimensiune a priori și una a posteriori? Ceva care preexista în mod fundamental & ceva care s-a adăugat, de asemenea în mod esențial?
De două ori, da, chiar dacă o să mă repet, pentru că despre lucrurile astea am mai scris. Da, ceva pre-există probabil în mine prin genealogie, printr-un ADN care m-a amprentat; după cum, acestui dat, să-i zic natural, i s-a adăugat şi cel cultural (în sens extins). Dincolo de lecturi, dincolo de felul în care contemplam o arhitectură de neconfundat, în care îl ascultam pe Mahler sau îl priveam pe Schiele, a contat mult exerciţiul memoriei. Nu pot să uit că am locuit pe o stradă unde lumea vorbea frecvent trei-patru limbi (româna, germana, maghiara şi sârba). Zeci, poate chiar sute de „poveşti ale vieţii” m-au împresurat în copilărie şi adolescenţă, fie că era vorba despre familia mea, fie despre vecini şi cunoscuţi. Îmi plăcea să ascult. Mai apoi, la începutul anilor ’70, împreună cu Cornel Ungureanu, am intervievat personalităţi timişorene de toate etniile, oameni în vârstă, care făcuseră epocă în perioada dintre războaie (arhitecţi, politicieni, scriitori, pictori, medici). Tot atunci am intrat în biblioteci şi arhive pentru o carte în tandem, pe care o proiectaserăm despre Timişoara necunoscută. De fapt, aşa a început povestea cu descoperirea culturală a acestei „alte” Europe, în ce mă priveşte.
De ce e de scos din uitare Europa Centrală? Istoria sa, conceptul ca atare (unul, nu-i așa, cu ”geometrie variabilă”). Și cum?
Pentru simplul motiv că mai ales aici, în Europa Centrală, trecutul nu trece. Ca să înţelegi ce se întâmplă azi, de pildă, în Polonia sau în Cehia sau în Ungaria, nu ai cum să nu ţii seama de istoria acestor ţări din secolul XX (ca să rămânem doar la ultima sută de ani). Cât despre concept, el s-a dat de multe ori peste cap, s-a extins, s-a restrâns, ba chiar era cât pe ce să îşi piardă complet relevanţa. Cred că e utilă o repunere a sa în discuţie, periodic, fiindcă doar aşa pot fi mai bine înţelese cauzele acestei geometrii atât de variabile (determinată de strategii geo-politice, de cele mai multe ori), dar şi efectele pe care modulările unui simplu concept le pot avea în plan concret, real. Cum anume să scoţi din uitare o idee? Reîncepând să vorbeşti şi să scrii despre ea. Dar şi imaginând forme instituţionalizate de predare şi studiere a domeniului (linii de curs la masteratele cu profil socio-uman, centre de cercetare, seminarii deschise, conferinţe, şcoli de vară, de pildă).
Ce e azi Europa Centrală?
Dincolo de faptul că a rămas o idee, un obiect de studiu intelectual, cred că ea şi-a păstrat şi o anume concreteţe (Europa Centrală e, totuşi, o geografie reperabilă pe hartă, chiar dacă frontierele statelor care o alcătuiesc au tot fost mişcate în decursul istoriei, ba chiar au dispărut uneori). Iar concreteţea acestui pattern, amprenta comună, inconfundabilă, se poate observa şi azi, cu ochiul liber, de la felul cum sunt organizate oraşele, la felul cum arată unele edificii. Deci e o topografie vizibilă, relativ uşor de recunoscut. Dar cred că ea continuă să existe şi într-un mod mai subtil, printr-un set de atitudini, mentalităţi, sensibilităţi, mai greu de detectat la o privire rapidă. Cum ar fi, spre exemplu, acea teamă difuză în faţa istoriei (de cele mai multe ori, o istorie „rea”, nefastă pentru ţările Europei Centrale), care îi face azi pe oamenii ei să se încarce de scepticism şi mefienţă.
Şi mai e ceva comun, ceva care ne leagă: neputinţa de a ne duce la bun sfârşit proiectele. Cel care a vorbit despre asta a fost un laureat polonez al premiului Nobel, Czesław Miłosz, pe care am avut bucuria să-l intervievez acum 25 de ani în SUA. Spunea Miłosz că nu imaginaţia şi creativitatea ne lipsesc. Şi nici măcar energia unui început în forţă, spectaculos. Ci tenacitatea modestă şi consecvenţa efortului în durată. Cred că avea dreptate.
Ce ar fi putut să fie această Europă, mai ales într-un sens optimist, pozitiv?
Dacă nu ar fi fost laboratorul în care s-au experimentat două dintre dezastrele omenirii din secolul XX (nazismul şi comunismul), Europa Centrală ar fi putut arăta lumii o faţă mai puţin crispată, mai destinsă. Deşi, după aproape 30 de ani de democraţie, după ani buni de Uniune Europeană şi NATO, cu imensele beneficii ale acestor apartenenţe, ea, Europa Centrală din martie 2017 ar putea fi mai sigură pe ea şi, cu zâmbetul pe buze, mai încrezătoare în viitor. Dar nu e. Oare de ce?
Pe cine (mai) sperie Europa Centrală?
Pe ea însăşi. Pe unii intelectuali şi oameni politici din ţările ei.
Europa Centrală – mai mult istorie (documentabilă)? Sau cu mult mai mult un fel de rezervor de sens în imaginație, în proiecție, în nevăzut și (uneori în) neîmplinit?
E şi, şi. Depinde de cine se apucă să o studieze. Dar cu siguranţă, fără a-i cunoaşte istoria (da, documentabilă), plină de spasme şi convulsii, nu poţi să intri în imensul său rezervor de sens. Fie că acesta a fost produs de filosofi, psihologi, politologi, economişti, fie de mari scriitori, pictori, compozitori, arhitecţi. S-a spus cândva că Europa Centrală ar fi „ţara gânditorilor şi poeţilor”. Aşa e. Asta rezultă din orice bilanţ.
Europa Centrală a avut și are, în zona de Vest a României, cîteva „vase” instituționale în care s-a așezat. Instituțional-academice! A fost bine, a fost foarte bine?
Cred că a fost bine, chiar foarte bine, deoarece Timişoara a pus încă o dată în circulaţie în România o idee cu un mare potenţial cultural şi civic. Aş îndrăzni să cred că titlul câştigat în 2016, „Timişoara – capitală europeană a culturii”, s-a sprijinit şi pe efortul de două decenii al unui grup de intelectuali tineri şi maturi de a păstra viu spiritul dialogului dintre culturi, etnii, confesiuni. Adică specificul acestei părţi de ţară, marcat central-europeană. De a-l studia profesionist, de a-l întreţine şi promova. De a-l supune dezbaterii şi de a-l poziţiona într-o fertilă complementaritate cu matricea răsăriteană şi cea balcanică a culturii noastre.
Cum a fost, de fapt? Haideți să listăm lucrurile în această direcție după ceea ce putem numi „metoda Adriana Babeți” 🙂 Adică – a mic, b mic, c mic! Așadar: Fundaţie? Centru de studii? Colegiu alternativ? Masterat la UVT?
Bun. S-o luăm atunci pe firul apei şi să recapitulăm: a) grup; b) fundaţie; c) centru de cercetare; d) colegiu alternativ; e) masterat la Litere; f) centru interdisciplinar de studii regionale la UVT. Totul a început în 1997, anul în care, din iniţiativa mea, a lui Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu s-a constituit la Timişoara un grup de cercetare a literaturilor central-europene alcătuit din profesori şi studenţi, masteranzi şi doctoranzi ai Literelor timişorene. Proiectul în jurul căruia s-a coagulat grupul a fost iniţial unul strict literar: un dicţionar al romanului central-european din secolul XX. E interesat de urmărit cum proiectul acesta şi ONG-ul aferent (fundaţia cu nume atât de disputat, „A Treia Europă”), şi-au extins în doar doi ani câmpul, domeniile şi obiectivele. Fondatorii lui au fost, acum 20 de ani, pe lângă noi, maturii, tinerii studioşi în ale literaturii – pe care îi enumăr în ordine alfabetică – Daciana Banciu-Branea, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Marius Lazurca, Tinu Pârvulescu, Sorin Tomuţa. Apoi, în 1998 ni s-au alăturat cadre didactice şi cercetători din domeniul istoriei, antropologiei culturale, sociologiei (Valeriu Leu, Smaranda Vultur, Gabriela Colţescu) şi astfel au apărut noi filiere de studiu, noi proiecte editoriale şi civice şi, în 1999, fundaţia.
De ce toată povestea asta a apărut tocmai la Timişoara?
Pentru că nu avea cum să apară altundeva în România. Am publicat anul trecut două studii de istorie culturală a Timişoarei ultimelor cinci decenii, dat fiind interesul tot mai mare în lumea academică pentru reevaluarea comunităţilor ştiinţifice periferice. Unul din studii era dedicat apariţiei (cu un caracter de pionierat în România) a unui cerc de semiotică la Timişoara la începutul anilor ’70; celălalt, îşi punea întrebarea, evident retorică, La ce bun „A Treia Europă” în mileniul trei? şi făcea o scurtă istorie a proiectului despre care vorbim. Am încercat acolo să explic de ce grupurile acestea interdisciplinare au apărut, cu un profil marcat novator în România, tocmai la Timişoara. Iar răspunsul nu e foarte complicat dacă ştii ceva istorie socială şi culturală. Fără a uita să spun că m-am sprijinit pe o bibliografie tangentă preocupărilor noastre, de la studiile lui Marcel Cornis Pope, la cele ale lui Victor Neumann şi Alin Gavreliuc, de pildă, pot să dau copy paste din mine?
Vă rog.
Scriam acolo că interesul pentru noutate şi pentru cercetarea în echipă se leagă şi de istoria acestui oraş margino-centric, Timişoara, a cărui dezvoltare s-a datorat şi marii lui diversităţi etnice, lingvistice, religioase. Specificul său e unul de răscruce culturală, de zonă a intermedierii şi hibridării. În plus, există aici o mixtură sui generis între deschiderea experimental-cosmopolită şi etosul regional. Or, toate mărcile acestea au fost extrem de stimulative chiar în perioadele neprielnice manifestării spiritului liber. Cu atât mai mult, după 1989.
Mai notam tot în studiile respective că acest specific de spaţiu plural al Timişoarei a generat în primul rând un exerciţiu al coabitării în diversitate (etnică, religioasă, lingvistică, culturală). Nu-i de mirare atunci că ţesutul social a dezvoltat un mod distinct al întâlnirii cu Celălalt. Reperele identitare (de grup, dar şi individuale) s-au construit într-un spaţiu real şi imaginar care avea frontierele „moi”, nerigidizate, poroase. Aşa s-a construit, în timp, ceva mult mai dinamic şi mai productiv decât simpla multiculturalitate, ceva care depăşea simpla recunoaştere şi acceptare a Celuilalt: şi anume, interculturalitatea, cu toate formele ei de dialog şi transfer cultural, de hibridare. Aşa se face că aici contactul cu Diferitul (fie el individ, grup, opinie, model cultural, formă artistică, ideologie, teorie ştiinţifică etc.) a fost de cele mai multe ori de-dramatizat, în respectul înseşi ideii de diferenţă şi cu o remarcabilă propensiune pentru dialog şi diferite forme de solidarizare (de la coeziunea civică la cea intelectual-artistică). Am vorbit ca la carte, nu? Dar să nu uit ceva foarte important: anume, faptul că mentalitatea asta deschisă, relaxată, permisivă a generat o stare de spirit suplimentară: propensiunea spre nou, spre inovativitate şi experiment, fie că acestea se manifestau în zona civilizaţiei, fie într-un câmp ştiinţific sau artistic.
Pe un asemenea fundal a apărut, deci, şi „A Treia Europă”.
Exact. Se mai adăuga şi faptul, de neocolit, că asemeni oricărui subiect îndelung refulat, identitatea central-europeană a unei părţi din cultura şi civilizaţia românească nu avea cum să nu îşi caute căi de afirmare după 1989. Iniţiativa de a pune în operă această idee avea să întâmpine însă un val de suspiciuni şi chiar de acuze de segregaţionism. De ce? Pentru că persistau (şi persistă încă) efectele unei mentalităţi centralizatoare, plină de reticenţă şi chiar rezistentă în faţa ideii de specific regional. Dar – o să repet până la epuizare – noi am înţeles acest specific central-european (încă perceptibil la noi) într-un dialog productiv, în complementaritate şi interferenţă cu specificul balcanic şi cu cel marcat răsăritean. Ce şansă pentru cultura României să îşi descopere unitatea într-o asemenea diversitate! Cam aşa suna mesajul nostru.
Un bilanţ?
E bine să facem şi un bilanţ, deoarece în aproape 20 de ani de activitate (mai intensă în primii zece) toate cele cinci obiective ale fundaţiei (cercetare, formare, editare, informare, consultanţă) au fost atinse. Stau mărturie în primul rând formele instituţionale create atunci, cu o dinamică remarcabilă: un centru de cercetare, un colegiu alternativ, de tip master, serii editoriale şi publicistice, o bibliotecă şi o arhivă de istorie orală, un observator de politici euroregionale. Ce a rezultat? La vedere, o mulţime de cărţi. Un raft de peste 60 de volume apărute la edituri de prestigiu poartă sigla „A Treia Europă” (o revistă anuală, două antologii tematice, o cronologie a Europei Centrale, o serie de dialoguri cu mari personalităţi ale lumii intelectuale – Tony Judt, Michel Serres, Vladimir Tismăneanu, Jacques Le Rider, Michael Heim –, volume de istorie orală, traduceri ale unor opere fundamentale pentru zonă). Dar şi 45 de conferinţe, colocvii şi seminarii naţionale şi internaţionale iniţiate şi organizate de „A Treia Europă”. Dar şi peste 20 de parteneriate academice cu mari universităţi şi centre de cercetare din Europa Centrală şi de Sud-Est, din Europa Occidentală şi din America de Nord. Peste 300 de oameni au fost implicaţi în toate proiectele fundaţiei pe tot parcursul său (organizatori, cercetători, cursanţi, conferenţiari, traducători, editori, scriitori, artişti, ziarişti, manageri culturali etc.). Iar numărul celor care au beneficiat de proiectele noastre (cititori, auditori, studenţi, comunităţi locale) a trecut lejer peste 10.000 de persoane.
Dar azi?
Numărul şi ritmul programelor a încetinit mult în anii din urmă, iar explicaţiile sunt multe. În primul rând, majoritatea tinerilor cercetători alături de care am demarat proiectul fie s-au stabilit în mediul academic din Occident, fie au intrat în diplomaţie sau în diplomaţia culturală. O parte dintre maturi au încetat din viaţă sau şi-au orientat activitatea spre alte zone. Apoi, şansele de a găsi surse de finanţare pentru asemenea programe au scăzut dramatic. Şi totuşi, iată ce mai durează din construcţia noastră: Centrul de Studii comparate central- şi sud-est europene, unitatea de cercetare a fundaţiei, fost transferată în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, devenind Centrul Interdisciplinar de Studii Regionale (CISR); valoroasa arhivă de istorie orală a fost donată Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” şi e în curs de digitalizare; iar fondul de carte şi publicistică se află în custodia Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor şi a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a UVT.
Dar cel mai important lucru e că un masterat al Literelor timişorene, Comunicare interculturală a reuşit, pentru câţiva ani, începând din 2008, să menţină activă predarea şi cercetarea unei tematici specifice Europei Centrale aici, la Timişoara. Parte din cursuri s-au păstrat până azi. După cum, multe din proiectele doctorale pe care le conduc se axează pe această tematică. E mult? E puţin? Oricum, ştafeta se predă încet-încet.
Ieri & azi în Timișoara/ mîine-n Capitală?
Tare mă bucur că îmi pui întrebarea asta, mai ales că ne-am şi întâlnit la Bucureşti după ce chiar ieşisem de la ore. Am trăit o surpriză de proporţii (şi o bucurie pe măsură) văzând interesul studenţilor bucureşteni pentru cursul în care le vorbesc despre hibridarea culturală şi romanul central-european. Profesorii Mircea Vasilescu şi Oana Fotache de la Literele Universităţii din Bucureşti m-au invitat să ţin cursul timp de un semestru la masteratul de Studii literare. Am acceptat cu entuziasm să export tot ce ştiam. Cunoşteam parte din echipa de profesori dintr-un proiect coordonat de Liviu Papadima, la care am participat acum câţiva ani. Satisfacţia acestui „lucru împreună” a fost mare de tot şi atunci, şi acum, cot la cot cu studenţii bucureşteni. Dar apogeul bucuriei mele a fost atins în excursia de studii organizată în vara trecută pentru masteranzii din capitală la Timişoara, Anina, Oraviţa, Oradea, Arad, locuri pe care ei nu le văzuseră niciodată. Am fost sprijiniţi în experienţa asta extraordinară de rectoratele celor două universităţi (UVT şi UB). Proiectul comun ar fi o şcoală de vară pe o temă similară. Să vedem.
Mai e loc la noi, în linia aceasta de instituţii academice, și de altceva? Realist, vorbind, desigur…
Greu de spus. Cele mai realiste forme instituţionale care ar putea fi susţinute financiar prin proiecte de cercetare şi formare ar fi, în universităţi, centrele de studii comparate, cum este cel de la UVT; apoi nişte masterate, inteligent şi atractiv concepute, care să conţină şi cursuri dedicate istoriei şi culturii central-europene, precum şi şcolile de vară cu tematică adecvată.
Cum se face un dictionar al romanului central-european?
Oh, greu se face, mai ales că Dicţionarul nostru a avut o gestaţie lungă şi destul de chinuită. Dar am vrut din răsputeri să-l contrazic pe Miłosz. Da, am pornit proiectul acum 20 de ani ca din puşcă, cu o echipă mare, în care am antrenat mai curând cercetătorii tineri (masteranzi şi doctoranzi sau cadre didactice la Literele timişorene). Şi încă o dată, da, energia începutului ne-a ajutat, tot acum 20 de ani, să ne extindem colaboratorii printre specialiştii în literaturile Europei Centrale din mari universităţi europene, ca să ne asigurăm că am făcut o selecţie plauzibilă. Pentru că nu e simplu să decizi ce literaturi, autori şi romane anume intră într-un asemenea instrument de lucru, elaborat în premieră absolută nu doar la noi, ci şi în lume. Am selectat peste 250 de romane a peste 180 de autori de limbă germană, polonezi, cehi, maghiari, români, sârbi, croaţi, slovaci, sloveni, italieni, de limbă idiş, americani, israelieni. Sigur că vor fi discuţii, nedumeriri, obiecţii. Dar ştiu prea bine că dicţionarul (care cu tot cu anexele sale – fişe de autor, indici de materii, de locuri şi nume – va trece de 1.000 de pagini manuscrise) e perfectibil. Şi că e doar o variantă de lucru.
Dar să revin la energia începutului. Din motive obiective, dar şi subiective, ea, energia asta s-a cam stins pe parcurs şi, după 2002, proiectul Dicţionarului a stagnat. Şansa enormă a fost că am putut reveni la acest proiect atât de drag mie în 2014, cu susţinerea conducerii UVT.
Ce poate face un dicționar al romanului central-european? Îl poate lăsa lat de oboseală pe acela care se încumetă să coordoneze așa ceva?
Da, îl poate lăsa lat, dar poate fi şi corbul care-i aduce apă vie în plisc. Să ştii că munca de coordonare la un asemenea Dicţionar are ceva paradoxal (nu degeaba se ocupă de Europa Centrală!). Te poate scoate din cea mai adâncă letargie şi îţi poate reactiva energiile intelectuale (câte mai sunt în tine). Dar, uneori, te poate prăbuşi în cea mai neagră disperare. Închipuie-ţi că a trebuit să reiau fişă de fişă totul de la capăt, să redactez, iar uneori să rescriu, să fac eu însămi o mulţime de fişe noi şi să recitesc toate romanele ca să pot compune o prefaţă corectă. Apoi, în paralel, a trebuit să refac legăturile cu foştii tineri cercetători (ajunşi cadre didactice prestigioase, cercetători sau diplomaţi) şi cu vechii mei prieteni de la universităţile din Cracovia, Praga, Budapesta, Bucureşti, Viena, Udine, Toronto, Richmond, Cluj, Iaşi, Novisad. Sunt prinsă în această reţea, aş zice, fără scăpare, şi pentru că vreau din răsputeri să-l contrazic pe Miłosz. Şi să spun în final, cu ditai volumul de la Polirom în mână: uite că, împreună, am dus la bun sfârşit un proiect. Chiar dacă a durat atâta. Trebuie neapărat să adaug ceva. Anume, că în această etapă a muncii mă sprijin pe ajutorul de nepreţuit al Oanei Fotache şi al Emei Stoleriu.
Dar cînd îl termină – cum va fi, cum poate fi?
Trag mare nădejde că va fi util. Dacă mă întrebi, cui?, o să îţi răspund că multora. În primul rând, celor care se ocupă de studiul comparat al literaturilor. Indicele de materii final (cu peste 250 de intrări) le oferă comparatiştilor un repertoriu tematic, tipologic, stilistic etc. extrem de generos. Vrei să vezi în ce romane e tematizat, de pildă, Primul Război Mondial sau Holocaustul sau comunismul, le ai la îndemână, gata repertoriate. Sau vrei să faci studii despre imaturitate, rezidual, emancipare feminină sau despre idilic şi grotesc, despre absurd, despre crizele de identitate, despre invertiri, despre traumă şi vinovăţie, despre periferic, despre citadin sau rural, totul îţi e la îndemână. Surpriza cea mai mare e să constaţi că aproape 80% din romanele pe care le-am selecţionat sunt traduse în română. Şi, cele mai multe, excelent traduse! Deci, fiind vorba despre proză, se poate lucra destul de relaxat şi pe literaturi altfel greu accesibile în original. O altă surpriză e să vezi cum se aşază literatura română, romanele ei, în acest context. Câte similarităţi, paralelisme, influenţe, sincronizări/ desincronizări. Văzându-te în oglinda celorlalţi, te percepi mai bine, mai realist, mai lucid. Multe ar avea de învăţat dintr-o asemenea experienţă şi prozatorii români, nu doar criticii şi istoricii literari.
În plus, dacă cineva ar avea curiozitatea să parcurgă şi fişele de autor, s-ar cam vedea diferenţa dintre felul în care s-au poziţionat faţă de sistemele totalitare şi faţă de cenzură scriitorii polonezi, cehi şi maghiari şi scriitorii noştri. Sigur, contextele nu au fost identice, tradiţiile intelectuale au fost diferite, presiunea sistemului a fost poate mai mare la noi, dar nu pot decât să admir curajul cu care au fost create edituri clandestine în Cehoslovacia şi Polonia, de pildă. Nu pot decât să elogiez solidaritatea diasporelor intelectuale şi militantismul asumat cu orice risc în vremuri opresive de numeroşi scriitori din aceste ţări. E încă o temă de reflecţie morală pentru noi toţi.
Poate da Europa Centrală lecţii de etică unei lumi vestice, o lume, cred, tot mai debusolată, mai adâncită în tot felul de crize? Sau să zicem altfel, nu „lecţii de etică”. Ce a fost bun aici, în Europa Centrală şi poate revigora o lume care traversează o anemie şi o nevroză prelungite?
Ce a fost bun aici? Bun cu adevărat a fost etosul învăţării, aşa cum îl definea Virgil Nemoianu. Cultul educaţiei, de sorginte luministă, încrederea în forţa emancipatoare a culturii şi educaţiei. Apoi, mă gândesc că ar putea servi drept reper modul în care această „altă” Europă a forjat în jurul lui 1900 şi după aceea o modernitate aparte într-o mulţime de câmpuri, de la filosofia limbajului la psihologie, de la muzică la literatură şi arte plastice, de la arhitectură la sociologie şi economie politică. Efervescenţa aceea de început de secol şi apoi, după 1918, de început de lume, a fost bună. Dar oare mai trăim astăzi, noi, cei din Europa de mijloc, care, la drept vorbind, nu e nici Estul, nici Vestul, mai trăim noi o asemenea resurecţie? Mai reuşim să inventăm ceva? Greu de spus.
Dar Europa Centrală poate oferi lumii întregi o mare lecţie, care nu e însă o lecţie despre bine şi despre paradis. Din tot trecutul ei infernal răzbate – între rarele momente de respiro – imensa suferinţă a unui corp torturat. Şi, nu mai puţin, inconştienţa de a nu învăţa nimic din tragedia istoriei, de a înainta spre catastrofă ca în „vesela apocalipsă” a lui Broch. E lecţia paradoxului care fondează şi minează în acelaşi timp această parte de lume. E fotografia unei clase de băieţi dintr-o şcoală primară din Linz, în 1904, din care te privesc doi elevi cuminţi, aşezaţi foarte aproape unul de altul: Ludwig Wittgenstein şi Adolf Hitler. Asta e.
După atâta muncă pe ogorul central-europenisticii, v-aş întreba care ar fi, la dvs, contururile unui decupaj personal, afectiv din această zonă – indiferent de timp și de loc? Un decupaj tonic, ziditor, de cursă lungă. Ce ați pune în geanta dvs. despre care noi am mai avut cîndva un dialog, într-o Sarsanela de gală, regală? Din toate: literatură, muzică, geografie, istorie? Europa Centrală – cu de toate!
Doamne, ce întrebare frumoasă şi grea! Dar hai să risc şi s-o iau metodic: a) un peisaj (cum se vede de pe dealul cu vii satul Silagiu, de lângă Buziaş); b) o amenajare urbană (Piaţa Unirii din Timişoara); c) o clădire (teatrul din Oraviţa); d) o carte (jurnalul lui Franz Kafka); e) o pictură (oricare, de Egon Schiele); f) o compoziţie (un vals de Strauss); g) o perioadă istorică (1900); h) un obiect (un scrin stil Altdeutsch, ca de păpuşi, cu sertăraşe minuscule, pentru mirodenii); i) un sentiment (uimirea tristă). Dar aş putea relua răspunsurile în zeci şi zeci de variante.
A murit de mai multe ori și a reînviat de mai multe ori. Cînd va muri de tot Europa Centrală?
Când îi va muri amintirea.
