„ÎI CONSIDER BUNI PE TOŢI CEI CARE S-AU STRĂDUIT SĂ FACĂ CEVA NU DOAR PENTRU EI, CI ŞI PENTRU CEILALŢI, SFIDÎND TOATE OPRELIŞTILE”
Dialog exclusiv LaPunkt între Adriana Babeţi şi Cristian Pătrăşconiu
Cristian PĂTRĂŞCONIU (C.P.): „Amazoanele. O poveste” este una dintre cărţile cu cel mai pregnant profil public al ultimilor ani pentru spaţiul cultural autohton. Binemeritat, mă grăbesc să spun din start. A fost greu să îi daţi drumul – din mînă, din sertar, din computer… – acestui text, nu?
Adriana BABEŢI (A.B.): Întâi să-ţi mulţumesc, dragă Cristi, pentru cuvintele de întâmpinare. Cât despre datul drumului din mână, sertar, computer, să ştii că n-a fost un drum greu, ci lung, fiindcă a durat ceva vreme până le-am biruit pe amazoane.
C.P. Cît are ca „gestaţie” această carte care, am verificat foarte recent – se găseşte, mi se pare corect, şi pe…amazon.com?
A.B. Am depănat povestea naşterii Amazoanelor… chiar la începutul cărţii, într-o Îmbărbătare. Ideea s-a înfiripat demult, cu vreo 30 de ani în urmă, când, pornind de la o comandă a revistei „Secolul 20”, mai exact de la un eseu despre cetăţile asediate, m-am apucat de o carte care ar fi trebuit să se cheme Despre arme şi litere. Am combătut ce am combătut, m-am documentat ca un general de armată, ba chiar am şi scris vreo 200 de pagini despre nişte brave luptătoare. Şi, când mi-a fost lumea mai dragă cu proiectul meu de-o gratuitate nebună, am lăsat totul baltă, căci altă comandă, mult mai bine ţintită, m-a scos din dispozitiv. Am lăsat femeile bărbătoase de izbelişte şi am executat pentru Polirom o traducere, o antologie şi apoi o carte cap-coadă despre bărbaţii efeminaţi. Aşa a apărut Dandysmul. O istorie. După care, un brânci savant, combinat cu ceva adânc sentimental din mine m-au împins pe terenul cu geometrie atât de variabilă care e Europa Centrală cu literatura ei, dar şi dragul nostru Banat, cu stilul lui cultural inconfundabil. Din toată truda asta au apărut volumele, antologiile, studiile central-europeniste şi banatice. Abia după ce mi s-au stâmpărat ambiţiile academice şi am îmbătrânit şi eu ca tot omul, mi-am zis că ar trebui să-mi închei măcar parte din proiectele literare. Şi, de prin 2010, am turat motoarele amazonice la maximum, cu o medie orară de 10-12 ore de lucru zilnic (citit, scris). Ceea ce, la minus 24 de dioptrii, plus cataractele aferente, chiar că a fost o ispravă. Deci cam aşa au stat lucrurile.
C.P.: Este, putem spune, cartea vieţii dumneavoastră? Sau să aşteptăm să vină şi proza – altă proză decît cea publicată pînă acum?
A.B.: Ah, Muze! Ce n-aş da să pot spune (oare peste câţi ani?) că romanul la care am început să scriu e cartea vieţii mele! Dacă n-o să fie, n-o să fie şi o să mă mulţumesc cu Amazoanele.
C.P.: De ce aţi ales „amazoanele”? Cît e, ca-n filmul celebru cu Tom Hanks, întîmplare şi cît destin? Aţi mai avut, în cîmp eseistic, şi alte alegeri neobişnuite (nu ştiu dacă acesta e cel mai bun termen cu putinţă) – gen „dandysmul”. Dumneavoastră aţi ales amazoanele sau ele v-au ales pe dumneavoastră?
A.B.: Cu fetele astea rele a fost şi-şi. Au ţâşnit în faţa mea, ca temă de studiat, din întâmplare, cumva la comandă, ca să spun aşa, dar cred că a fost şi un soi de fatalitate. Poate că aş fi ajuns să scriu despre ele şi fără un brânci venit din afară, pentru că uneori scriem şi ca să compensăm ceva carent din noi, după care tânjim. Nu trebuie neapărat să compui un poem în care să-ţi exhibezi fragilitatea, debilitatea, vulnerabilităţile. Poţi să imaginezi şi ditai volumul savant despre nişte femei puternice, curajoase, care pot mânui orice armă ca nişte bărbaţi, încrezătoare în forţa lor, independente, aşa cum tu n-ai fost şi n-o să fii niciodată.
C.P.: Vă mai întoarceţi la „amazoane”? Ştiu că, faţă de ceea ce aţi publicat în adorabilul cărţoi de la Polirom, au mai rămas nepublicate destule pagini. Se fac – din acestea din urmă – de încă o carte? Sau rămîn la sertar?
A.B.: Nu ştiu dacă o să mă mai întorc. Poate o să produc un bis, dar numai la cererea publicului (şi, evident, a editurii). Din ce a rămas nepublicat ar ieşi încă trei cărţulane: una mai subţirică, dar, zic eu, interesantă, despre Gorgona Meduza. Am scos-o din Parada finală, unde le-am pus pe marile amazoane să defileze, deoarece acest monstru nu e neapărat o amazoană. Dar am scris despre ea, despre privirile care ucid, despre acest superb automortret (aşa!) al Gorgonei cu un patos pe care nici până azi nu mi l-am putut înţelege.
Apoi ar fi o carte nu mai mare de 200-250 de pagini, gata făcută, despre scriitorii-oşteni şi despre oştenii-scriitori. S-ar putea chema Despre arme şi litere, aşa cum visam acum vreo 30 de ani. Le-am făcut tuturor pomenirea, pe epoci, şi i-am luat pe rând, după nume (căci ar fi, de fapt, un Catalog, cum compuneau anticii). Le-am povestit vieţile de eroi, le-am analizat scrierile şi am tras concluzii despre cum se îngemănează cele două vocaţii: a armelor şi a literelor. M-am apucat de povestea asta scriind despre amazoane tocmai ca să prind curaj, ca să mă înarmez cu ce trebuie. Numai că, văzând în final măreţia atâtor bărbaţi, m-am cam dezbărbătat. În cartea despre amazoane a rămas din toată povestea cu scriitorii-oşteni un paragraf de vreo 15 rânduri, unde le-am înşirat doar numele în cadenţă, unul după altul, ca într-o pomenire. A propos. Ştii cine-i cel mai cel scriitor-oştean? Precis nu ştii! Zic fără să stau pe gânduri: Cervantes.
Şi, în fine, ar mai fi loc pentru o a treia carte, parţial scrisă, dar abandonată pe traseu, despre o puzderie de femei reale, care au făcut istorie prin curajul lor inimaginabil pe felurite câmpuri de luptă, din cele mai vechi timpuri până azi. Conducătoare de oşti, de corăbii, pirateriţe, spadasine, pistolare, haiduci, revoluţionare, partizane, piloţi, puşcaşi marini şi tot ce vrei şi nu vrei. Femei pe care le vezi în filme şi zici că aşa ceva nu se poate. Ba se poate!
C.P.: „Amazoane” şi Constantin Noica. În Timişoara cel puţin, la Universitatea de Vest, această asociere e oarecum folclorică. Cred că merită „shăruită” mai departe. Şi, eventual, după ce cartea despre amazoane există acum, ce tîlc final are aceaastă poveste – cu Noica şi tema în cauză?
A.B.: V-am povestit vouă, celor de la filozofie, despre întâlnirea mea cu Noica aici, la Timişoara. Şi i-am descris-o pe larg lui Ciprian Vălcan într-un interviu din „România literară”. Dau copy paste din mine şi şeruiesc cu drag. Deci : „ Episodul trăit în vara lui 1980 a avut asupra mea un efect nebănuit. Constantin Noica venise la Timişoara să intervină pe lângă autorităţi pentru aleşii săi din selecţionata intelectuală naţională (echipa de tineri pe care urma să îi antreneze). Era vorba despre repartiţiile lui Mircea Mihăieş şi Vasile Popovici, proaspăt absolvenţi de Filologie. Din cele două zile cât a stat atunci aici, o parte din timp şi l-a petrecut la noi acasă. După primul prânz, când am apucat să stau şi eu puţin la masă, în rest agitându-mă cu gătitul şi cu servitul mâncării, am făcut un gest care îmi trăda cel puţin două lucruri: pe de-o parte, un imens complex de inferioritate, venit dintr-o mare nesiguranţă de sine, pe de alta, o poftă la fel de mare de a ieşi cumva în evidenţă. Deci sfiala şi orgoliul bătându-se cap în cap şi făcând din mine un câmp de bătaie pe care mi-l amintesc cu un fel de milă. Îmi apăruse nu demult în revista „Orizont” o pagină întreagă despre Norii lui Petru Creţia. Se chema Paragrafe pentru nori. O suită de mici fragmente despre norii filosofilor şi poeţilor. Preţ de vreo şase luni căutasem ca un adevărat nefelolog, adică un specialist în nori, tot ce se putea găsi atunci prin cărţile din bibliotecile noastre despre chestiunea în cauză. Să se vadă că am lecturi! Era ceva ostentativ în toată strădania mea, aş zice acum. Textul fusese lăudat de Monica Lovinescu la „Europa liberă”, drept care am umblat beată de fericire zile în şir. Ce m-am gândit când a venit Noica la noi? Pentru că era prieten cu Petru Creţia, pentru că scrisese şi el o cronică despre Norii, mi-am zis că e cazul să arăt că nu sunt doar o gospodină de treabă, ci şi că mişună ceva prin creierii mei. Zis şi făcut! După ce am servit desertul, m-am înfăţişat cu inima cât un purice şi i-am dat „Orizontul”, bâiguind ceva destul de jenant. A doua zi, la sfârşitul cinei, Noica s-a ridicat, s-a dus în hol unde îşi lăsase o pungă de plastic şi a venit cu ceva înfăşurat în hârtie groasă, bej. S-a uitat la mine, m-a felicitat pentru pagina din „Orizont” şi a zis că îmi oferă în chip de trofeu ceva ce adusese pentru un tânăr înzestrat din echipa lui: o reproducere a Gânditorului de la Hamangia, cum se găsea prin magazinele de artizanat. S-a ridicat în picioare şi a spus emoţionat ceva de genul că îl merit din plin. Am crezut că leşin de emoţie. Ne-am aşezat şi, relaxat, oarecum într-o doară, mi-a şoptit zâmbind. „păcat că sunteţi femeie”. Am simţit că îmi cade tavanul în cap. După ce a plecat, am rămas complet buimăcită. Pur şi simplu nu mai ştiam ce să cred. Era de bine, dar era şi de foarte rău ce îmi spusese. O consecinţă imediată a fost că am abandonat pentru multă vreme proiectul cărţii despre arme şi litere, despre fortăreţele asediate şi despre strategii – prima formă a ceea ce avea să devină Amazoanele. O poveste. Până în ziua de azi Gânditorul primit de la Noica stă pe raft în bibliotecă, numai că eu nu mai sunt speriata şi bâjbâitoarea de atunci, chit că dioptriile mi s-au dublat”.
C.P.: A propos de temele despre care aţi scris: cum au venit ele spre dumneavoastră, cum le-aţi întîlnit? A fost aşa, ca un fel de ghem primordial şi, în timp, l-aţi deşirat – Cantemir, dandysm, amazoane, Europa centrală şamd? Cum le-aţi simţit la început în dvs, cînd au început să vă facă ele cu ochiul?
A.B.: La o privire grăbită, s-ar zice că am cam avut strabism divergent, atât de împrăştiat pare că mi-au făcut temele astea cu ochiul şi m-au silit să cam sar de la una la alta. La o privire atentă, însă, lucrurile par mai aranjate (cel puţin din punctul meu de vedere). După 20 de ani de studii cantemiriene (pentru un doctorat), după ce m-am adâncit, deci, cât am putut într-un Est şi Sud-Est european, am virat-o spre Europa Centrală şi am stat acolo cu burta pe carte tot cam 20 de ani. Deci după Istanbul a urmat Viena, şi după Cantemir, Kafka & Fiii. Cam prea deschis unghiul, nu? Poate. Dar nu uita că am studiat spaţiile astea culturale şi literaturile mari sau mici timp de peste 40 de ani bătuţi pe muchie, căci am o vârstă! Mi-a făcut mult bine desfăşurarea, pentru că aşa am înţeles unde ne găsim şi noi (adică literatura română) locul. Ba chiar rostul. Temele sunt inepuizabile, dar pentru cineva care studiază şi predă literatura comparată e un exerciţiu obligatoriu. Şi vital. Ambele proiecte (la cel cu Europa Centrală încă lucrez) au venit, ca să zic aşa, din mine. Din propria curiozitate şi plăcere. Din propriul interes uman şi profesional.
În schimb, cele două cărţi despre tipologiile masculin-feminine, Dandysmul… şi Amazoanele…, au primit iniţial un imbold din afara mea. Dandysmul…, mai ales. Sigur că, fiind o albinuţă harnică, nu m-am lăsat până nu am stors câtă sevă am putut din subiecte. Şi am sfârşit prin a mă ataşa şi de băieţii finuţi, şi de fetele nărăvaşe, ca şi cum ar fi fost propriile mele teme. Ştii câte poţi să afli, Cristi dragă, despre alţii, dar şi despre tine dintr-o asemenea experienţă de lectură? Ştii câte vieţi ajungi să trăieşti când citeşti atâta? Şi cum, în final, ajungi la tine? Aşa s-au aranjat lucrurile în timp, în tihnă, fără îndârjire. Fără încrâncenarea alergării contra-cronometru de la un subiect la altul, fără risipirea frenetică pe care o văd azi la unii dintre colegii mei tineri, împinşi de normele prin care sunt evaluaţi să sară de la tema unei conferinţe la alta, de la o revistă de impact la alta, fiecare cu stilul şi cerinţele sale. Mă doare sufletul când îi văd că nu au cum, din lipsă de timp, să se concentreze pe proiecte personale de anvergură, cu adevărat performante. Ce să zic? Că am avut noroc? Că timpul curgea altfel? Nu ştiu. Poate că au vreun schepsis şi pragmatismul de azi, şi frenezia mişcării ideilor. Poate că e o altă viteză de activare a creierului decât pe vremea mea, o mai mare mobilitate. Uneori mă simt ca un dinozaur din cauza obsesiei că trebuie să fii temeinic în tot ce faci, nu să încropeşti. Dar nimeni n-o să mă convingă de faptul că poţi produce într-o lună-două, hai, trei, un studiu serios pe o temă nouă, la comandă. Chiar dacă o să apară într-o revistă ISI. Mi-e groază de superficialitate, de copiatul parşiv, care nu se vede uşor, de mimarea fără acoperire teoretică a ultimei tendinţe din domeniu, de toată neo-mania asta de paradă. Oricum, cu orice risc, nu mă mai pot schimba.
C.P.: În publicistica autohtonă – includ aici şi presa culturală, şi presa generalistă, şi publicistica de tip politic – sînteţi autoarea unui proiect foarte rar. Un proiect îndeplinit cu asupra de măsură aş zice – din el s-au născut două cărţi sau, altfel spus, el a culminat cu două cărţi. Mă refer la tabletele din „Suplimentul de cultură” – materia primă pentru cele două „Prozace”…Tabletele acestea sînt, în majoritate covîrşitoare, un fel de radar al bucuriei de a fi şi un fel de releu al bucuriei. Cum ar spune domnul Ungureanu: un mod tonic de a fi în lume, în cultură. De ce aţi ales să scrieţi aşa, chiar aşa, punînd cît mai mult posibil între paranteză răul lumii şi accentuînd binele, frumosul, tandrul, miraculosul şamd?
A.B.: Din simplul motiv că aşa cred şi simt. Asta îmi e firea. Şi atunci când copiii de la „Supliment…” (căci redactorii sunt chiar mai tineri decât fiica mea, Oana) mi-au propus, după doi ani de „Ars Coquinaria”, rubrica mea culinară, să ţin un alt fel de rubrică săptămânală, m-am gândit că singurul lucru pe care l-aş putea scrie cu plăcere ar fi despre bucuriile mărunte, despre micile lucruri, întâmplări, întâlniri de care avem parte aproape zilnic şi care rămân nebăgate în seamă, pentru că suntem obosiţi, tracasaţi, copleşiţi de marile probleme. De ce, de pildă, să nu te scoată din amorţeală şi mohoreală o seară în care faci un seminar foarte bun cu nişte studenţi foc de deştepţi? Sau faptul că ai reuşit să bucuri puţin, cu o vorbă bună, cu un gest mărunt, un om trist? Nu mai vorbesc de câte cărţi, filme, spectacole minunate te pot scoate din acreală? Sau amănuntul (care ar trebui să ţi se pară normal) că s-a refăcut faţade unei case vechi. Sau că nişte tineri au deschis o cafenea haioasă. Ba chiar întâmplarea că ţi-a ieşit magnific un pilaf. Sau că ai dat lovitura cu o murătură (gogoşari cu struguri şi hrean). De ce nu? Ştiu, ştiu prea bine că răul e mai expresiv estetic decât binele. Că o idilă continuă, o armonie şi un zâmbet non stop, asezonate cu puţin hedonism, riscă să devină dulcege şi să dea în diabet, iar surâsul tău călduţ – să devină de-a dreptul tâmp. Mi-a fost teamă ca nu cumva tabletele mele din „Supliment…”, aşa, citite una după alta, la pachet într-o carte, să nu o vireze spre kitsch. Şi eu să nu apar ca o bunicuţă senilă, care chiar nu are habar pe ce lume trăieşte. Văd, ştiu, simt prin toţii porii că nu trăim într-o lume perfectă. Şi totuşi, hai să ne venim în fire. Pentru că ştiu la fel de bine cât de toxic pentru tine şi pentru cei din jur e să fii mereu prost dispus, ulcerat de nemulţumire, apocaliptic, într-o isterie continuă a dezastrului. Şi într-o văicăreală non stop. Adevărul e că nu mi-a fost uşor să-mi găsesc prozacurile. Sau prozacele. Totul a fost o chestiune de vedere clară (deşi eram de-o chioreală maximă; sau poate chiar de aia, pentru că mă bucuram de orice scamă care îmi zâmbea). Şi atunci, terapeutic, am decupat binele, frumosul, tandrul, miraculosul, cum măiestrit spui, din viaţa mea şi a celor din jur. Să ştii că amândouă cărţile, Prozac. 101 pastile pentru bucurie şi Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeţii s-au vândut binişor şi pentru că unele librărese s-au grăbit să le aşeze în raftul de psihiatrie/ psihologie, sectorul antidepresive.
C.P.: Ca fost combatant de ring şi de kaft publicistico-politic (unul căruia nu îi plăcea să rămînă dator), ştiu că e extrem de greu să scrii fără crispare, fără încruntare, fără să faci „vînătăi” (simbolic vorbind), fără să „înţepi”. Sigur că, pentru cîmpul politic, şi acum cred că e mai urgent şi mai important să „pocneşti” – sînt atîţia clienţi, atîţiea ticăloşi direct spus, şi la stînga şi la dreapta şi în spatele lor. Dar, pentru ceea ce aţi făcut dumneavoastră: e greu să fii „bucuriolog de serviciu”? Greu, obositor?
A.B.: Din o mie şi unul de motive nu am ieşit decât rar de tot la caft în câmp deschis. Am fost însă mereu alături de oamenii în care cred, pentru că împărtăşesc cu ei aceleaşi idei şi valori, indiferent de cum bate vântul politicii. Am ieşit în stradă, am manifestat, am semnat petiţii, memorii, proteste. Dar publicistică politică în sens curent, adică una agresivă, contondentă, n-am făcut şi n-aş putea să fac, din simplul motiv că n-am ce-mi trebuie pentru aşa ceva. În primul rând, cădere morală, forţă şi curaj. Dacă am tăcut (din frică, laşitate, oportunism, înainte de 89), mi-am zis că e cazul să pun o surdină pe acute şi să fac ce ştiu şi ce pot mai bine, nu să ies la rampa politică. Asta nu înseamnă cu nu îi aprob şi admir pe congenerii mei care, după ’89, au ieşit la bătaie prin cuvintele lor spuse sau scrise. Pentru aşa ceva îţi trebuie o anume forţă şi o rezistenţă la stomac şi ficat. Nu le am. Dar dacă umblăm la nuanţe, evident că tot un fel de politică fac şi eu, însă oblic, nu direct, poate cu un anume folos, când le transmit mesaje săptămânale celor peste 100 de studenţi din sălile de curs şi seminar sau când aleg ca temă de cercetare pentru un grup întreg cultura Europei Centrale. Sau chiar când scriu cărţi despre dandysm şi amazoane. Nu? Dar bine că am colegi care ştiu să dea croşee de dreapta rapide. E loc sub soare şi pentru cei nervoşi, decişi, nimicitori, şi pentru bucuriologii paşnici şi bleguţi. Cred că e nevoie şi de unii, şi de alţii. Ar fi monoton şi, de la un punct încolo, plicticos şi neproductiv ca scena să fie ocupată numai de unii sau numai de alţii. Mie nu mi-e greu să scriu cu tandreţe, uneori ghiduşă, alteori melancolică, despre lucrurile care mă bucură. Dar am întrerupt de bună voie şi nesilită de nimeni rubrica din „Supliment…”, pentru că şi ce-i prea mult strică. Dar numai ieri, 4 martie, deşi multe se surpau în jurul meu, mi-am găsit cel puţin patru motive temeinice de înseninare, care s-ar putea transforma în tot atâtea prozulane scurte pentru o rubrică. Să ţi le spun? Mai bine nu.
C.P.: Aţi jucat fotbal, aţi călărit, aţi condus şi motocicletă şi bicicletă şi ATV. Dar poezie aţi scris vreodată? Poezie sau despre poezie.
A.B.: Cristi, Cristi… Chiar ai crezut ce ai văzut? Chiar nu ştii ce minuni poate să facă fotoşopul? N-am condus nici motocicletă, nici ATV şi nici n-am călărit cu adevărat. Dar fotbal am jucat în draci când am fost mică (până pe la 12-13 ani), cu băieţii pe stradă. Iar de velocipedat, aproape că nu-i zi să nu încalec pe Kenzel, care-i bicicleta mea slovacă. Cu poezia e clar de tot. Am scris vreo cinci poezii jalnice pe când eram pionieră (două pentru mama şi trei pentru gazeta de perete a clasei). Atât. Şi am publicat un singur text despre un volum de poeme al lui Şerban Foarţă. Nu sunt critic de poezie. Şi, în general, nu sunt un bun critic de întâmpinare, pentru că n-am sângele rece şi fraza ca un stilet cu care să nimicesc truda (fie ea şi cretină) a cuiva. Mi-e milă. Prefer să încurajez verbal (dacă am ce). Sau să tac.
C.P.: Unde v-aţi duce cu proza, către ce? Către ce, tematic, stilistic, vă simţiţi cel mai confortabil? Sau nu neapărat confortabil – unde ar fi cel mai provocator, unde, folosesc un verb care e aproape marcă înregistrată Adriana Babeţi, „aţi fremăta”?
A.B.: Na, aici chiar că m-ai prins. Aici e călcâiul lui Ahile din piciorul meu drept, deşi sper că nu scriu cu picioarele. Asta a rămas marea mea tânjire. S-a văzut că pe traseu am dat câteva probe de fremătare la ideea de proză, iar ceea ce a rezultat n-a fost chiar un rateu. Mă gândesc că de fapt am debutat ca autor (chit că împreună cu cei doi Mirci, Nedelciu şi Mihăieş) cu un roman, Femeia în roşu. N-a fost rău. Dar pe cont propriu n-am avut curajul să mă avânt pe suprafeţe mari şi, oricum, tot ce am produs, au fost nişte răspunsuri la comenzi. Aşa m-am strecurat în antologiile făcute de Călin Andrei Mihăilescu, Marius Chivu, Dan Lungu şi Radu Pavel Gheo sau Ioana Pârvulescu. Nu cred că prozişoarele care au rezultat au fost penale. Le mulţumesc tuturor pentru că mi-au dat brânci şi m-au creditat. Însă cea mai mare mulţumire pentru că m-a scos definitiv din amorţeală, inhibiţie şi frică de scris i se cuvine lui Mircea Mihăieş, care m-a provocat în anii ’80 la un fel de epistolar (3 pagini zilnic). Aşa s-au adunat sute şi sute de pagini. Dar cartea la care visez e încă departe. Evident că ar fi un roman (dar ce se mai înţelege azi prin „roman”?). Deci un roman despre o Timişoară mai puţin cunoscută, aşa cum se vede ea prin ochii unor copii de pe o stradă absolut fabuloasă, din anii ’50-’60, copii care vin din lumi diferite, cu istorii dramatice sau chiar tragice. Miza cărţii, aşa cum e ea în capul meu, e disproporţionat de mare în raport cu putinţele mele de acum. Dar speranţa moare ultima, aşa că eu simt, mă port, îmi fac proiecte de parcă aş mai avea de trăit o viaţă, nu cel mult 15 ani (în cel mai bun caz). Dacă e să semăn cu femeile din familia mea s-ar putea să prind chiar 90 de ani. Sănătoasă să fiu, că timp o să am berechet!
C.P.: De ce atît de multă „bătălie” în textele dumneavoastră? La tematică mă refer, desigur. „Bătăliile pierdute”, amazoanele…Cum se explică, ce explică?
A.B.: Explică (şi compensează măcar retoric, printr-un titlu, printr-o temă) neîncrederea pe care o am în putinţele mele. Fragilitatea de fond (chit că la suprafaţă se vede poate altceva). Când reuşesc să duc ceva la capăt (cum a fost cărţoiul amazonic) aproape că nu îmi vine să cred că eu sunt autorul. De fapt, cu mine mă lupt, pe mine mă înfrunt.
C.P.: A propos de „războaie”. De o specie aparte şi nu neînsemnată a războiului – „războaiele culturale”. Ce e, din unghiul dvs. de vedere, relevant despre acestea după 1989?
A.B.: Am văzut că unii colegi mai nervoşi scriu şi spun că, de fapt, nu e nimic relevant, nimic decisiv în luptele de pe câmpia culturii noastre în ultimii 25 de ani. Se prea poate. Dar eu cred că şi aşa, indecise, precare, nesemnificative, războaiele astea au avut şi au o relevanţă, pentru că sunt o hârtie de turnesol pentru o înfruntare mult mai mare din întreaga societate românească. Reconstrucţia culturală (în sens extins) nu a pornit în 1989 de la zero (demolăm, radem tot şi punem ceva nou în loc), oricât elan revoluţionar ar fi fost, ci ea s-a tensionat după chipul reaşezării (sau mai degrabă al neaşezării) întregii lumii româneşti. Se pot recunoaşte forţele antagonice (ideile, curentele, tendinţele) şi combatanţii concreţi (oameni, instituţii). Imediat după ’89 forţele astea se puteau distinge uşor. De vreo 10-15 ani lucrurile s-au amestecat mult şi au devenit mai greu de cernut. În mare, nimic nou sub soare, pentru că încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui de-al XX-lea bătăliile erau gata urnite: războaie ideologice (tradiţie vs. modernitate, conservatorism vs. liberalism, dreapta vs. stânga, autohtonism vs. cosmopolitism, Est vs. Vest ş.a.m.d.), uşor de reperat şi în câmpul cultural. La care se adăugau conflictele generaţionale (de la tombatere vs. juni emancipaţi, la dinozauri vs. tineret updatat non stop). Să nu uităm că în comunism dezbaterile astea au primit un mare pumn în cap şi că, prin urmare, vreme de aproape 50 de ani, ele au amorţit. Era normal ca după 89 ele să reţâşnească impetuos, cu şi mai mare vigoare. Dar ceea ce cred că a devenit cu adevărat relevant pentru cultură este libertatea de ne-pre-ţu-it care le permite tuturor să ia cuvântul, să se înjure ca la uşa cortului sau să polemizeze civilizat. Această cultură a libertăţii şi însăşi dezbaterea despre beneficiile şi riscurile ei mi se pare un bun câştigat în războaiele culturale. Numai că aici apare o problemă, care mi se pare a fi una de fond. Şi anume că, la drept vorbind, nu cred că e vorba despre nişte războaie adevărate, de proporţii mari, cu urmări vizibile, ci despre ceva mult mai redus la scară: nişte încleştări în câmp deschis, nişte incursiuni în tabăra adversă sau mici hărţuieli pentru ocuparea poziţiilor, pentru felurite capturări. Ceea ce nu înseamnă că ele nu îşi au relevanţa lor. Dar ceva îmi spune că luptele astea nu au fost purtate de cele mai multe ori în numele unor principii tari, ci au fost dictate de prea omeneştile orgolii, frustrări, complexe. Dovadă că atunci când rănile combatanţilor au fost bine pansate şi zelul lor s-a văzut răsplătit, s-a mai stins şi zăngănitul armelor, ba chiar s-au înregistrat dezertări la vrăjmaş. Şi toată povestea cu marile războaie riscă atunci să cadă în derizoriu şi să nu se soldeze, în fond, cu mari schimbări, ci doar cu o irosire de energii. Dar şi asta e relevant pentru România, pentru noi toţi.
C.P.: Cine sînt „băieţii buni” şi cine sînt „băieţii răi”? Cine a pierdut – şi nu merita să piardă? Cine a cîştigat bătălii – şi nu merita sau nu trebuia să cîştige?
A.B.: Tare mi-ar fi uşor să spun că băieţii buni sunt „ai noştri”, iar cei răi – „ai lor”. Numai că, vezi tu, Cristianule, şi aici lucrurile s-au amestecat, dacă nu s-au chiar dat de trei ori peste cap. Şi, uneori peste noapte, unii dintre „ai noştri” au trecut dincolo şi din buni s-au făcut răi. Şi invers. Şi atunci? Nu-mi place să judec aşa. Îi consider buni pe toţi cei care s-au străduit să facă ceva nu doar pentru ei, ci şi pentru ceilalţi, sfidând toate opreliştile. Să ştii că nu sunt puţini, dar pentru că figura lor nu face rating, majoritatea au rămas neştiuţi. I-am văzut şi cunoscut fie aici, în jurul meu, la Timişoara, fie în numeroasele călătorii prin ţară. Totul e să îi vezi. Să vrei să îi vezi, să-ţi mai desprinzi ochii din propria oglindă. Despre oamenii ăştia şi despre bucuria de a-i fi întâlnit am scris în Prozacele mele. Mi s-a strâns sufletul când unii din ei n-au mai rezistat, învinşi de sistem şi au plecat unde au văzut cu ochii. Ei nu meritau să piardă. După cum nu merită să piardă şansa la o carieră pe măsură aici, în România, nici studenţii noştri foarte buni, unii străluciţi. Îi scoţi la liman cu un masterat, apoi cu un doctorat excepţional. Şi? Ce le poţi promite celor din zona umanistă? Am dat doar un exemplu. Nu trebuia să câştige toată liota de analfabeţi pe care îi vedem (dacă ne uităm) zilnic pe ecrane. Nu trebuia să câştige furtul, minciuna, ticăloşia la drumul (şi scara) mare. Dar pare-se că s-a găsit ac şi de cojocul lor. Nu trebuia să câştige nesimţirea.
C.P.: Constantin Noica spunea, într-un anume context la care aţi făcut mai sus referire, că e „păcat că sînteţi femeie”. Să punem o oglindă acestei afirmaţii care există deplin împreună cu împrejurarea în care a fost făcută şi să întreb aşa: de ce e o binecuvîntare să fii, pentru cultură, în cultură, femeie?
A.B.: Noica ştia el ce ştia, cu toată cruzimea vorbelor lui de atunci. În cultura despre care vorbim, adică nu una în sens prea extins, ci de performanţă, află că nu există democraţie şi nici gândire corectă politic. Acolo eşti foarte bun sau nu eşti deloc. Poţi să fii femeia cu barbă, dar dacă scrii prost, nu ai ce căuta în empireu. Aşa că nu cred că e o binecuvântare specială pentru cultură simplul fapt de a fi femeie. Şi un bărbat poate fi la fel de binecuvântat, cu singura condiţie să fie strălucit în ceea ce creează. Cât despre cele câteva femei cu adevărat excepţionale (mă refer doar la scriitoare), nu ştiu dacă prezenţa lor în marea cultură a fost pentru ele, ca fiinţe din carne, sânge, nervi, o binecuvântare. Ar trebui să le întrebăm pe Virginia Woolf, pe Ţvetaeva sau pe Hortensia Papadat-Bengescu a noastră, înainte de a se sinucide sau de a înnebuni, dacă s-au simţit binecuvântate. Asta aşa, de 8 martie. Dar hai să nu terminăm cinic. Dacă e să plonjăm în viaţa-viaţă şi să mai lăsăm la o parte marea cultură, află că e o binecuvântare să te fi născut femeie, oricât de greu le-ai duce pe toate apoi. Eu aşa cred. Ba chiar aşa simt.
