Luminița Marcu – La noi dacii se luptă și astăzi cu romanii. Portret de țară (2)

Prima dată când a trebuit să-mi fac o investigație în Spania, cu anestezie generală, a fost, cred, momentul de răscruce. M-am trezit, încă amețită, am dat să mă ridic în capul oaselor, o asistentă s-a repezit imediat și m-a pus la loc, am văzut-o cum s-a uitat în sus la monitorul frecvenței cardiace, probabil fusese ok cât dormisem și crescuse brusc când devenisem lucidă, probabil presiu­nea arterială era și ea pe culmi. Obligată să stau culcată, îmi roteam ochii scoși din orbite după medic, să vină să-mi spună (un fel de „să vie mamița“, dar asta o zic acum, autoironia atunci mi s-ar fi părut o cruzime!). Să vină să-mi povestească cu amănunte, poate chiar cu metafore, așa cum eram eu obișnuită din patria-mumă, ce am. Ce a găsit. Prin cap îmi umblau toate comparațiile sinistre pe care le cunosc dintr-o viață de ascultat descrieri amă­nunțite de boleșnite, era cât o portocală, îi crescuse cât o… Cunoașteți genul. Ți se face părul măciucă și totodată ți se și umple sufletul de un fel de satisfacție morbidă atât timp cât nu e vorba despre tine. Ore și ore de aseme­nea povești am auzit până la 35 de ani, în cele mai selecte grupuri, în cele mai rafinate societăți bucu­reștene. Medicul, bineînțeles, n-a venit, minute lungi care mi s-au părut ore.

Ținută în poziție culcat de asistenta vigilentă, mă perpeleam fără cuvinte. Pe targa alăturată era o femeie măruntă, bătrână sau poate doar emaciată de boală, arăta rău în orice caz, foarte rău, trei luni maximum – i-aș fi făcut la moment un pronostic à la roumaine! Și totuși, culmea, era ea cea care se uita la mine cu un fel de milă, cu un fel de amabilitate. Văzându-mă cum mă zbat și cum mă foiesc, între fire și cabluri, căutând din ochi medicul care nu se prezenta să-mi dea raportul, a zis următoarele, cu o voce pierită, dar clară:

— A, zice ea către asistentă, mie nu trebuie să-mi spu­neți nimic că nu sunt medic, mie să nu-mi spuneți diag­nostice. Eu atât vreau să știu: pot să mă duc mâine la piscină să înot?

Ăla a fost momentul în care eul meu românesc a fost lovit în plină figură și un alt eu, străin, a început să-și facă loc. După prima secundă de iritare, după intervalul în care, dacă n-aș fi fost țintuită acolo, i-aș fi zis mumiei să-și vadă de treaba ei, chit că nu cu aceste cuvinte, m-am calmat brusc. Sunt sigură că epifania a rămas înregistrată în monitorul cu frecvența cardiacă. Cel puțin pentru câteva minute, am uitat că așteptam un rezultat de viață sau de moarte. Am realizat brusc cât de greșit fusese totul. Cât de greșit era însuși felul în care puneam pro­blema, megalomania cuvintelor în sine („de viață sau de moarte“!), lipsa de răbdare, de autocontrol, specta­colul pe care-l ofeream, chiar dacă mă abțineam totuși să ridic tonul sau să-mi smulg firele. În timp ce toți ceilalți pacienți, care trecuseră exact prin aceeași investi­gație, stăteau calmi, cel puțin aparent, în mine se dădeau bătăliile iadului și ceva din agitația interioară se tran-
s­mitea în afară. Iar femeia asta de lângă mine, pe care n-o interesa decât dacă se poate duce mâine la piscină…

Nu, nu era o mumie și nu trebuia să-și vadă de treaba ei. Eu eram cea care trebuia să-mi văd de treabă și treaba mea nu era treaba medicilor, trebuia să-mi găsesc singură o treabă care chiar să fie a mea și acea treabă ar fi putut fi ce urma să fac a doua zi, nu în eternitatea de gust îndo­ielnic a „vieții și a morții“. Trebuia să mă potolesc, să mă controlez, să fiu atentă la ce fac și să înțeleg, de pildă, că dacă monitorul începe să arate valori stabile, s-ar putea să mă lase să mă ridic și să plec mai repede, așa încât cei care mă însoțeau să nu fie nevoiți să aștepte și mai mult. Și după ce am reușit să mă extrag astfel din mizeria angoasei, să mă gândesc la lucruri simple – cum ar fi ceilalți –, la ceva ce chiar puteam controla, chiar și de acolo, de pe targa pe care eram întinsă, totul a devenit mult mai simplu.

Tatăl meu e unul dintre cei mai sănătoși oameni de aproape 80 de ani pe care-i cunosc. Sunt sigură că, la o adică, dacă facem o întrecere de 200 de metri bras câștigă. Îi transmit de aici că mi-ar plăcea să aud că și-a făcut un abonament la o piscină, dar, din păcate, sunt convinsă că i se va părea o idee la fel de trăsnită, de ciudată și de nelalocul ei ca aia pe care i-o tot repet eu cum că trebuie să-și găsească un hobby. Sună rău de tot, sună nero­mânesc, sună străin, aproape cinic, sună a copil spălat pe creier de străini, a copil devenit, de atâta trăit în alte țări, total de-sentimentalizat. Auzi, să-mi găsesc un hobby… Auzi, să mă duc pe frigul ăsta să înot, trebuie să fii nebun!

fragment

Sănătoși să fim,
de restul ne ocupăm mai târziu