A doua zi, Paul a venit la mine cu maşina şi‑am dus radioul şi chitara la depozit. Paul mi‑a dat un cablu, jack la un capăt, trei picioruşe la celălalt, şi un set de corzi noi, Fender Super Bullets, cadou. Chitariştii care cântau în cârciumi aveau mereu corzi de vânzare. Cred că dăduse o grămadă de bani pe ele. Le‑am pus, am acordat chitara, am băgat cablul de mi‑l adusese în radio, i‑am dat drumul, am dat volumul aproape la maximum şi am aşteptat să se încălzească lămpile. Paul s‑a aşezat la tobe şi mi‑a zis :
— N‑ai treabă cu mine, tu vezi‑ţi de riffurile tale.
Mi‑a trebuit tot curajul din lume să cânt ceea ce pretindeam eu că era începutul de la „Mistreated“. Prima dată când cânţi cu un baterist adevărat nu se uită niciodată. Şi corzile alea Fender erau aşa de moi şi radioul meu suna tare şi un pic distorsionat.
Cât ar putea cineva să cânte acele riffuri? O oră? Două? Noi le‑am cântat zile în şir. Din partea mea, aş fi putut să le cânt forever.
După nu ştiu câte zile, Paul mi‑a zis să nu mai lovesc corzile aşa de tare.
— Dacă începi la volumul ăsta, unde te mai duci? Începe mai încet, urcă şi lasă excesul pentru la sfârşit. E ca la… ştii tu.
— Ca la ce?
— Ca la sex.
— Ah. Got it.
— Nu cânta ca un rocker. Rockul e muzică de puşti.
— De ce?
— Pentru că nu are foreplay.
— Foreplay?
— Adică preludiu.
— Preludiu?
— Da, preludiu. În rock, dai totul la maximum de la prima măsură.
„Şi ce e rău în asta?“, mi‑a venit să‑l întreb, dar nu l‑am întrebat.
— Dar „Mistreated“ e rock, nu?
— Da, dar noi nu mai suntem puşti. Auzi, hai mai bine să cântăm un blues. Cântă acordurile astea : mi, la si. Mă rog, cvinte, nu acorduri. Patru de mi, două de la, două de mi şi tot aşa. În total, douăsprezece măsuri. Adică a blues progression.
Şi până să mai zic eu ceva, a bătut măsura cu beţele şi‑am cântat. Un dezastru, dar Paul n‑a zis nimic. Pe urmă mi‑a zis să cânt a progression de două ori, să fac un solo de douăsprezece măsuri şi apoi iar a progression.
— Eu, solo?
— Da, dar cântă doar astea cinci note : mi, sol, la, si şi re.
— Paul, tu eşti baterist, de unde ştii tu toate astea?
— De la domnul Bondărescu, care l‑a văzut pe Mingus la Sala Palatului.
Pe urmă a inventat altceva.
— Când faci soloul, cântă mai puţine note.
— De ce?
— Ca să ne auzim unul pe celălalt.
— Paul, ai zis să nu mai cânt aşa tare din prima şi‑am înţeles. Da’ acum nu înţeleg. De ce să cânt mai puţine note? Păi, dacă o să cânt mai puţine note, cum o să ştie lumea că sunt un chitarist bun?
— Fane, muzica n‑are nicio legătură cu faima, cu tehnica sau cu ce cred eu – ăla‑i bun, ăla‑i văcar. Nu te grăbi şi fă un solo socialist.
— Cum adică socialist?
— Adică fără cârnaţi.
Aşa spuneam noi pe atunci la un solo de chitară cu multe note : „cârnaţi“.
Am cântat mai puţine note, dar n‑am mai ţinut ritmul – şi ce păcat e mai mare decât să nu ţii ritmul? Am crezut c‑o să mă dea afară, cu radio cu tot, dar nu m‑a dat.
Vizuina de Aur de Cătălin Partenie, roman publicat de curînd în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom
Cartea este disponibilă pe https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7227.
Bucureşti 1988. Paul este student la Filosofie, are un set de tobe şi un plan secret: vrea să fie exmatriculat şi să se angajeze ca baterist la un restaurant, într-o formaţie. Planul îi reuşeşte, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi Paul îşi face un nou plan.
„Acest roman vorbeşte doar aparent prin cuvinte, adevărata lui limbă este muzica. Cuvintele sînt ca o cortină. Odată ce le deschizi, pe scenă se cîntă. Cu personaje celebre, precum libertatea, prietenia, dragostea.” (Peter Kerek)
„După ce am citit Vizuina de Aur, mi-am dat seama că în spatele Cortinei de Fier muzica a avut alt gust şi altă putere.” (Charles King)
„O poveste dulce-amăruie şi foarte emoţionantă despre cum a fost şi cum este.” (Vladimir Mirodan)
Cătălin Partenie predă filosofie la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. A studiat filosofia la universităţile din Bucureşti, Oxford, Heidelberg şi Glasgow. În anii 80 a cîntat la chitară în formațiile Sonophon, Krypton și Graffiti. A editat mai multe volume, printre care: Plato: Selected Myths (Oxford’s World Classics, 2004), Plato’s Myths (Cambridge University Press, 2009) şi In Fiction We Trust (Polirom, 2016). Povestirea sa „Gudrun” (scrisă în engleză) a obţinut Honorable Mention la ediţia din 2019 a Concursului Literar Frank McCourt şi a fost publicată în The Southampton Review (New York). The Golden Burrow este primul său roman (scris în engleză); Vizuina de Aur este versiunea acestuia în română. Peter Kerek a regizat la Unteatru o adaptare scenică a romanului scrisă de autor.
https://www.youtube.com/watch?v=jw-Y1f8AOwU
