Camus: “Primul om “ sau întoarcerea acasă

Scriind “Primul om”, romanul pe care nu îl va încheia niciodată, romanul care îl însoţeşte pe cel din urmă drum al său, romanul ce devine postum prin moartea sa, Camuse se întoarce acasă,pentru a regăsi acea patrie algeriană ce nu a încetat să îl bântuie. Destinul ultimei sale cărţi este asemeni destinului lui Camus însuşi: deschis, vital, visător, enigmatic.

“Primul om”, cartea care ajunge la cei de azi în forma ce adună,laolaltă, note, bruioane şi pagini închegate, recuperează imaginea unui Camus ce evoluează şi se transformă, în anii de după decernarea Nobelului. Se simte în acest Camus o adiere a morţii, dar şi o energie creatoare ce contrazice legenda epuizării sale scriitoriceşti. Izolat, detestat de stânga şi de dreapta radicală cu egală pasiune, însingurat şi încăpăţânat, Camus alege să se investească în “Primul om” cu disperarea pe care doar presimţirea difuză a morţii o poate dărui cuiva.

“Primul om” trebuie citit nu doar ca un punct din care ar fi putut începe o etapă nouă în itinerariul său intelectual, dar şi ca suma unor căutări de decenii. Romanul postum al lui Camus este, simbolic, unul marcat de tentaţia autobiografică. În Cormery se poate ghici Camus însuşi, cu al său profil de revoltat şi de explorator al eului.

Recapitulare a unei întregi opere, “ Primul om” este, înainte de toate, o căutare a tatălui mort şi a familiei de care viaţa lui Camus se înconjoară, până la capăt. În cimitirul militar ce adăpoteşte oasele tatălui, fiul regăseşte ceva din fiinţa sa risipită. Între tată şi fiu, relaţia este delicată, întemeiată pe un mecanism al descoperirii şi al nostalgiei. Cât despre mamă şi bunică, cu a lor tenacitate aspră, de deşert algerian, ele sunt temelia pe care Cormery/ Camus se ridică. Dragostea lor este o dragoste pe care textele lui Camus nu vor înceta să o evoce, o dragoste din care marile cuvinte lipsesc, înlocuite fiind de tenacitatea tragică a sărăciei ce se cere înfruntată “Primul om “ este omagiul pe care literatura lui Camus îl aduce acestor fiinţe pe care viaţa nu le poate îngenunchea.

Romanul postum al Camus este un bildunsgsroman algerian. Până în pragul morţii, chiar şi atunci când este atacat cu ferocitate şi denunţat ca duşman de cei care îl privesc cu suspiciune, ca pe un trădător, Camus nu a renunţat să se identifice cu aceasta Algerie populară, toridă, însângerată. Iar formarea lui Cormery / Camus se realizează în mediul care nu are nimic din strălucirea propagandistică a unui poster colonial. Algeria din “Primul om” este acea Algerie modestă şi adeseori kitsch evocată în eseurile sale, este acea Algerie în care se amestecă popoare şi limbi, este acea Algerie a celor ce caută în soare, în idile amoroase şi în plaje semnele frumuseţii fragile a vieţii. “Primul om” este cronica, nostalgică, a unui timp care ajunge la capăt: după numai câţiva ani de la moartea lui Camus, algerienii europeni dispar din istorie, îndreptându-se spre patria franceză pe care unii dintre ei nu au văzuseră niciodată până atunci.

În “ Primul om” istoria algeriană este omniprezentă, în măsura în care tragedia războiului civil pătrunde în paginile romanului. Dar nu este istoria triumfalistă scrisă în” Bătălia pentru Alger”, ci încleştarea sângeroasă din care ieşirea pare imposibilă. Terorismul FLN are în faţă intransigenţa autorităţilor franceze: europenii din Algeria, dintre care unii se vor identifica cu demenţa sanguinară a OAS, sunt prinşi în această teribilă capcană.

“Primul om” nu are alt sfârşit decât suita de note şi de bruioane camusiene. Şi poate că această incompletitudine a textului îl împlineşte, ca text deschis, ce se refuză ordinii clasice. În “ Primul om” chipul lui Albert Camus se află întreg: cel care nu îmbătrânit niciodată se desparte de oameni şi de patria sa algeriană cu pasionata, neostoita lui dragoste, hrănită din vocaţia libertăţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *