Se vor împlini în curând, anume pe 17 aprilie, 75 de ani de la moartea bunicului meu poet, pe care l-am cunoscut doar din fotografii, din picturi, din lectura cãrţilor lãsate de el şi din amintirile de familie.
Când eram copil, cel mai mult mã impresionau trei dintre tablourile de acasã. Pe peretele de lângã fereastrã, în camera bunicii, se afla portretul lui Ion Pillat, pictat de soţia lui, Maria Pillat Brateş, în vara ultimei vacanţe la Miorcani. Sub pãlãria alb-veştedã, ochii încercãnaţi ai poetului îşi rezemau absent privirea pe dealuri, în vreme ce mâna care ţinea bastonul avea paloarea unui asfinţit de iarnã. De câte ori mã uitam la acel tablou, îmi simţeam sufletul cotropit de o jale ceţoasã şi aveam senzaţia cã în odaie se rãspândea ca o mireasmã irespirabilã fanarea chipului pictat.
Pe alt perete dinspre uşa aceleiaşi încãperi, era înrãmat un vechi poem francez, adus de bunicul meu dintr-o altã cãlãtorie. Titlul în traducere ar fi „Bucuria ãstei lumi”, iar textul, scris cu litere negre şi rotunde, închipuia esenţa clasicei fericiri: sã nu râvneşti la nimic din ce nu poţi avea, cãlãuze sã-ţi fie stãpânirea de sine şi liniştea împlinitei datorii. Poemul dialoga cu portretul într-un fel ciudat, într-o cãutare încordatã de descifrare reciprocã. Împãcarea pãrea cã vine din al treilea tablou, care înfãţişa un copac despletit în douã trunchiuri umbroase, ce se proiectau pe albastrul moleşit al unei amieze de varã la Florica. În spatele pomului uriaş se ridica o cãsuţã de ţarã, iar în fund, pe dâmb, era aşezatã în ecou o micã zidire albã. Deşi nu cunoşteam legãturile peisajului, pictat de Ştefan Popescu, cu realitatea, îmi plãcea sã-mi imaginez cã intru în tablou, cã mã cufund în verdele cald pânã la uitare, şi când mã întorceam din visare, simţeam o pace adâncã dar mã încerca totodatã şi tristeţea revenirii la un eu, pe care atunci îl socoteam a fi numai al meu. Mai târziu când am aflat cã acela era peisajul în care crescuse Ion Pillat, cã mica zidire albã era mormântul bunicilor bunicului meu, m-am gândit cã imboldul de a pãtrunde în tablou se acorda lãuntric cu dorul de demult al poetului dupã raiul copilãriei pierdute. În acelaşi timp, din liniştea pãmântului, vegheat de capela albã, se ridica un sentiment de alinare şi alean.
Îmi aduc aminte apoi de aceeaşi camerã ruginie cu fotolii obosite, de şevaletul bunicii mele, de biblioteca scundã în care erau pãstrate de ea cu pietate ediţiile princeps ale volumelor lui Ion Pillat. Revãd obrazul ei grav aplecat asupra paginii, pãrul alb cenuşiu luminând în penumbrã. Îmi citea din poeziile bunicului meu cu o voce joasã, iar ochii ei adânci ca fântânile rãsfrângeau ceva de dincolo de mine, o lume din care eu prindeam numai sfârşitul.
Îmi vorbea despre Ion Pillat ca despre ceva inefabil, ca despre o parte tãcutã a fiinţei ei şi de aceea povestirile înconjurau subiectul fãrã sã-l atingã, incifrându-l, pentru a-l învãlui în mister. Dar mai mult decât în cuvinte, existenţa poetului se prelungea în gesturile şi în felul ei de a trãi. Mã încânta graţia cu care ţinea în mânã ceaşca de ceai, eleganţa cu care se mişca în cele mai ieftine haine, contemplam neliniştea şi fervoarea cu care picta florile, afarã în curtea cu castani, sau în odaia unde obiectele orchestrau amintirea şi în acele momente îmi închipuiam cum compusese Ion Pillat. Priveam degetele lungi, muzicale, care cercetau culorile, chemându-le într-un tablou, şi îmi imaginam o altã mânã cãlãtorind printre versuri pânã la întrebãrile mele. De-a lungul anilor am tot iscodit-o cu întrebãri dar ea îmi rãspundea invariabil, cu acelaşi zâmbet enigmatic: într-o bunã zi ai sã ajungi sã-l cunoşti.
Nici tata nu mi-a povestit multe despre Ion Pillat, dar pãrintele dãinuia în modul în care fiul îi ducea felul de a fi mai departe, în aranjarea cãrţilor în bibliotecã, în gingãşia mâinilor subţiri ţinând volumele ca pe nişte ofrande, în catifelarea melancolicã a glasului lui citindu-ne seara din poeţii şi prozatorii sãi preferaţi români sau strãini. Copil fiind, ascultam cu sufletul la gurã lecturile pe care ni le fãcea mamei şi mie şi deşi nu înţelegeam toate cuvintele, vocea lui caldã, degetele care dirijau muzica textelor mi-au rãmas pe totdeauna în memorie. Treptat acea muzicã mi-a devenit inteligibilã şi alãturi de el am pãşit în spaţiul fascinant al culturii şi artei. Spun fascinant pentru cã intrarea într-un asemenea spaţiu constituia o aventurã pentru tatãl meu iar modul sãu de a mã face sã particip la spectacolul artei era sã-mi arate cum cultura, ca energie luminoasã, conduce la cunoaşterea de sine prin alţii. Apropierea lui de literaturã nu era una academicã, ci una sufleteascã. M-a obişnuit cu un lucru mai puţin întâlnit în critica mai veche sau mai nouã, şi anume sã consider operele de artã drept punţi cãtre împrietenirea cu autorii lor. Cred cã aceastã viziune o moştenise de la tatãl sãu care atât prin antologiile pe care le-a alcãtuit din creaţiile poeţilor români cât şi prin traducerile din literatura strãinã, visase la sufletul altora ca la propriul lui suflet.
***
Citindu-i mai târziu volumele de versuri, am vrut anume sã descopãr în ele credinţa bunicului meu în nemurire. Am aflat treptat cã fragilitatea condiţiei efemere capătă consistenţă în viziunea lui printr-o operaţie de deturnare a curgerii timpului. Eul captiv în strâmtul circumstanţial îşi atinge vastitatea printr-o adâncire a prezentului în trecut, fiecare gest figurând o prelungire. Se ajunge astfel la dezvăluirea dãinuirii din perspectiva a ceea ce va numi mai târziu Mircea Eliade eterna întoarcere.
Încã din tinereţe poetul se imagineazã ca ultimul centaur care aude în fibrele sale tropotul hergheliilor dispărute. Mişcarea de rotaţie a sufletului în vremelnic se integrează mişcării de revoluţie în veşnicie. Prin atenuarea contrastelor, evenimentul e suspendat, hazardul e dirijat spre armonie. Eternitatea de o clipă se produce atunci în revelaţia instantanee a universalului în individ şi conturul trecãtor se dezvãluie privitorului ca o grădinã între ziduri. Prin însăşi alegerea centaurului ca arhetip lăuntric, Ion Pillat îşi mărturiseşte consonanţa cu pământul. Oricât de exotic, oricât de familiar ar fi peisajul, el se simte pe uscat întotdeauna acasă, aproape de rădăcini. De aceea chiar în poeziile de mai târziu, în care pătrunde marea, cu rare excepţii, ochii peregrinului se înapoiază în larg pentru a contempla nostalgic ţărmul. De aceea personajele cu care Ion Pillat intrã în consonanţã sunt: Ulise, Jason, Columb, Robinson. Făpturile mitologiei sale nu înfioară largurile, ci sunt aduse de valurile dorului la mal, acasã. Chiar şi coloanele Heladei sfidează infinitul schimbător al undelor prin pura neclintire a formei în care dorm zeii. În acelaşi spirit, cerul îi apare poetului ca un acoperiş, al căminului, ca o aură a teluricului, iar în cele din urmă, în poemul „Post mortem”, printr-o inversare de planuri, pământul se transformã în esenţã solarã:
Din alte zări privesc petala
Luminii ce mi-a fost pământ
***
Contrară atitudinii artistice a lui Lucian Blaga, ce nu vrea să strivească prin verb corola de minuni a lumii, poezia lui Ion Pillat tinde atât către o civilizare a percepţiei prin cultură, cât şi spre o înnoire a artei prin natură. Această dublă contaminare duce, pe de o parte, la sedimentarea emoţiei în idee, iar, pe de altă parte, umple de sevă şi parfum speculaţia. Artistul crede în forţa cuvântului poetic capabil să schimbe faţa lumii, dar totodată revelă şi puterea primitivului de a împrospăta şi lărgi căile de exprimare ale culturii. De aceea, Ion Pillat nu poate lăsa lucrurile aşa cum îi sunt oferite iniţial, nici nu se poate înfiora în faţa simplităţii elementare, deoarece pe el îl îmbată numai precizia strictei busole .
Acolo unde Blaga înregistrează plinul, Ion Pillat surprinde absenţa; ceea ce pentru unul e primordială desăvârşire, pentru celălalt e punct de plecare şi loc de construcţie, iar dacă primul urmăreşte traiectoria ascensională a spiritului din relativ în absolut, cel de-al doilea e atent la demersul invers, la descinderea absolutului în relativ. Şi unul şi altul sunt poeţi ai luminii, numai că spiritul lui Blaga posedă lumina în mod nativ, pe când Pillat trebuie s-o dobândească, şi, din această cauză, artistul ardelean se deplasează progresiv de la răsăritul solar al intelectului către penumbră şi problematizare, în vreme ce scriitorul muntean, posedat de himerele asfinţitului, se mişcă regresiv spre zonele clipei netrăite, căutând să-şi soluţioneze dilemele şi sfâşierile interioare prin tematizare .
Apolinic, Blaga se cufundă tot mai adânc în fântâna de întuneric a sufletului, pe când Pillat visează să facă din tenebre o deschidere către clarul transparent . Amândoi se întâlnesc în acelaşi spaţiu al solarului incert, dar Blaga respiră aerul tare al începuturilor care au în faţa lor nemărginirea, pe când Pillat se îndreaptă crepuscular către ultimul ţărm, copleşit de miresmele grele ale întregului său trecut. Ascensiunea poetică a lui Blaga tulburã apele, înserarea lui Pillat le limpezeşte:
M-aplec pe oglinda fără hotar,
Cu paşii luminii m-afund şi dispar.
(Fragmente din vol. Cultura ca interior, Ed. Vremea, 2001)
