Lupu Kostaki sau germanofilul

Memoriile lui Lupu Kostaki, editate de Alexandru Istrate şi de Claudiu-Lucian Topor, sunt o altă piesă din acest dosar al centenarului imaginat de “ Humanitas”- un dosar din care festivismul istoriografic este absent, înlocuit fiind de tentativa de a investiga un trecut departe de a fi monocrom şi lipsit de ambiguitate.

Lupu Kostaki aparţine unei categorii numite de contemporani, cu patimă, a “ trădătorilor”. Asemeni lui Stere, Marghiloman, Carp sau Slavici, Kostaki este acoperit, în anii de după Unire, de acel oprobiu rezervat celor care au lucrat împotriva naţiunii, alături de ocupant. Niciodată condamnat de o curte de judecată, amnistiat, dar niciodată iertat cu adevarat, Kostaki moare exilat în purgatoriu, iar numele său este asociat, în posteritate, cu încercarea de a face din România ocupată un satelit german.

Lupu Kostaki, cel care descinde din aristocraţia molddoveanească al cărei patriotism altruist este evocat în pagini memorabile, este un adevărat germanofil. Cartea lui Lucian Boia a clarificat, precis şi nuanţat, profilul acestei elite politice şi intelectuale care alege să privească Rusia drept principalul inamic. Germanofolii, iar Lupu Kostaki nu face excepţie, sunt, înainte de toate, rusofobi consecvenţi.

Vocea lui Kostaki este cu atât mai interesantă cu cât este vocea cuiva care, la 1916, deţinea o impresionantă experienţă de adminstrator şi de politician. Kostaki întruchipează, prin devotament şi competenţă, însuşi idealul junimist al “ Erei Noi”. Ţara pentru care lucrează are nevoie de o guvernare transparentă şi eficientă: tradiţia de familie îl îndrumă pe acest parcurs al muncii tenace. Kostaki este, politic vorbind, nu atât un junimist, cât un carpist. Prin legături familiale şi crez ideologic, cei doi sunt inseparabili. În Carp, Kostaki recunoaşte acea superioritate morală şi profesională ce poate garanta un viitor patriei sale. De pe un alt versant, Kostaki elogiază şi pe Brătianu cel bătrân. Dacă pe fiu îl detestă, în tată admiră capacitatea de a lucra şi energia patriotismului: drumul de la conspirator la om de stat este parcurs de Ion C. Brătianu cu hotărâre.

Kostaki este, aşadar, prin educaţie, mediu şi opţiuni geopolitice, un sprijinitor al Puterilor Centrale. Kostaki păstrează credinţa, niciodată slăbită, că viitorul României trece prin menţinerea unicei garanţii ce a oferit pacea timp de trei decenii: Tripla Alianţă .Dacă detestă şovinismul maghiar şi perfidia austriacă, Kostaki este loial Germaniei în care vede reazemul României înseşi şi pilonul unei noi ordini continentale. Germania este, pentru Kostaki şi pentru ceilalţi carpişti, bariera în calea expansionismului rus pe care Marele Război nu face decât să îl grăbească. Franţa şi Anglia sunt pregătite să acorde Rusiei ceea ce ţarismul visase întotdeauna: anexarea întregii Moldove, până la carpaţi. Moldovenismul lui Kostaki este una dintre raţiunile rusofobiei sale: provincia sa natală este ameninţată, mortal, de acest proiect imperial niciodată abandonat.

Întreaga politică a girantului de la Ministerul de interne, parte a cercului de intimi ai lui Carp, se subordonează, între 1916 şi 1918, acestui ţel de reconciliere şi de alianţă cu Germania. Kostaki cultivă relaţiile cu oficialii germani şi îi priveşte ca pe singurii capabili să se opună intrigilor austro-ungare şi bulgare. Cercul germanofililor este minat de de alegerile divergente şi rivalităţi. Carp şi Marghiloman nu sunt şi nu pot fi parteneri. Radicalismul lui Carp este unul la care Kostaki subscrie: apelul carpist la abdicarea regelui este asumat şi de fidelul său colaborator.

Germanofilia lui Kostaki îi furnizează alibiuri. Severitatea punică a păcii de la Bucureşti este, în lectura lui Kostaki, (una evident partizană), datorată acţiunii lui Czernin şi urii maghiare. Germania nu ar fi cu nimic responsabilă de clauzele sale. Dar pacea separată cu România învinsă nu este un accident, ci este parte din strategia germană de constituire a unui autentic imperiu colonial în Est. Pacea de la Bucureşti trebuie citită în acest context: germanii sunt , la Bucureşti, ca şi la Brest-Litovsk, implacabili şi agresivi. Cele două tratate indică maniera în care Germania ar fi administrat pacea, în cazul unei victorii pe frontul apusean.

Kostaki- germanofilul nu este, cu siguranţă, un “trădător”, în accepţiunea de cod penal a cuvântului. Germanofilia sa este, în toate ocaziile, justificată de rusofobie. Dar ceea ce germanofilii nu au dorit să vadă este că viitorul României sub hegemonia Puterilor Centrale nu ar fi fost altul decât cel modelat de pacea separată din 1918. Iluziile lui Stere sau Kostaki erau contrazise de brutalitatea militară şi diplomatică germană. Statutul de colonie era unicul la care un stat român amputat ar fi putut să aspire, un regim similar celui acordat Ucrainei sub conducerea Hatmanului. Triumful german nu ar fi fost mai puţin dramatic şi neliniştitor decât unul ţarist.

Cât despre valoarea garanţiilor germane acordate naţiunilor central şi est-europene, pactul sovieto- german avea să dezvăluie agresivitatea imorală a Reichului. Tragedia României Mari este inseparabilă de acest fundal al complicităţii ruso- germane. După două decenii de la 1918, vechii inamici erau parteneri, uniţi de ambiţia revanşei şi de visul expansionist, sub semnul fraternităţii tiraniilor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *