În pragul Purgatoriului dantesc:  o primă teofanie

Poi, come più e più verso noi venne

l’uccel divino, più chiaro appariva

(Purgatoriu II, 37-39)

 
Momentul apariției îngerului luntraș, în zorii noului anotimp al speranței ce-și face loc în sufletul eroului „Divinei Comedii”, este prima manifestare a divinului în acest tip de formă sensibilă, dintr-un lung șir de angelofanii care vor deschide calea spre tot mai înalte trepte ale Purgatoriului și Paradisului. Prezența acestui angelos este atât de insolită și de strălucitoare, încât Virgiliu îi recunoaște pe dată esența supranaturală și, înmărmurit, strigă către Dante cu un glas ce vibrează puternic în liniștea dimineții: Fa, fa che le ginocchia cali./ Ecco l’angel di Dio: piega le mani. („Îngenunchează!/ Iată îngerul Domnului: împreunează mâinile!”)

Întâlnirea cu primul emisar ceresc, coborât din Empireu până la nivelul cel mai de jos al Purgatoriului pentru a-și îndeplini funcția psihopompă, este marcată de aspectele fascinans și majestas. Sacrul irumpe fulgerător în calea celor doi drumeți și subjugă prin extra-ordinarul și inaccesibilul înfățișării lui. Pentru a percepe intensitatea graduală cu care Dante descrie, în cântul al II-lea al Purgatoriului, acest interval sublim de manifestare a transcendentului, e nevoie să ne întoarcem la momentul în care Dante și Virgiliu, ieșiți din gura cavernoasă a Infernului, ajung în sfârșit la suprafața pământului, sub cerul vast „de culoarea safirului”, așteptând „să revadă stelele”.

După clasica invocație către muze de la începutul Cântului I, prima imagine cu care se deschide peisajul tărâmului de mijloc este cerul adânc, de culoarea safirului: dolce color d’oriental zaffiro (Purgatoriul I, 13).  Imaginea este una sinestezică. „Dulceața” domină atmosfera Purgatoriului, simțurile o percep deslușit în cromatica serenă a peisajului, în mângâierea aerului, în finețea acordurilor de voci, sunete, gesturi. Contrastul dintre blândețea noului tărâm și aerul greu (l’aura morta) al Infernului este izbitoare. Dar, mai cu seamă, adjectivul dolce arată o nouă dispoziție a sufletului readus pe calea cea bună, suflet devenit acum mai umil și mai gol de sine.

Se cuvine menționat aici faptul că sufletele care populează Purgatoriul sunt deja salvate. Ceea ce le incumbă acum este exercițiul expierii. Suferințele din acest spațiu figurat de Dante nu au povara eternității, precum cele din Infern. De fapt, Purgatoriul în sine este lipsit de dimensiunea eternității și de orice caracteristică extremă, așa cum vedem în celelalte două spații ale lumii de dincolo. Funcția acestui loc de ședere temporară nu este pentru Dante una punitivă, după legea unei justiții implacabile, așa cum este, de pildă, pentru Toma d’Aquino. Dimpotrivă, călătorul își redobândește aici speranța, își răscumpără greșelile făcute pe pământ, se bucură de trăinicia prieteniei, de frumusețile artei. Focul Purgatoriului eliberează sufletul celui trecut prin moarte – amintește Grigorie de Nyssa, iar Dante valorifică din plin această condiție fundamentală, anume libertatea de a urma calea binelui.

Purgatoriul e luminat de soarele terestru, însă lumina de aici nu are strălucirea vibrantă a culmilor paradisiace, ci e pe măsura putinței simțurilor de a o percepe. E o lumină sensibilă, care o prefigurează pe cea inteligibilă (spirituală). Crește și scade încadrând astfel timpul, arătându-i călătorului trecerea progresivă de la zi la noapte, de la mișcare la repaos. Cititorul regăsește, în acest tărâm, o ambianță întrucâtva similară atmosferei pământești, cu deosebirea că spațiul insular și muntos, situat la antipozii Ierusalimului (centrul lumii locuite), în emisfera australă, este ferit de orice fenomene meteorologice și e acoperit perpetuu de seninul cerului.  De aceea și starea de conștiință pe care Purgatoriul o trezește este calitativ diferită față de conștiința diurnă obișnuită. Pătrunderea progresivă în acest ținut (drumul lui Dante și al lui Virgiliu de-a lungul țărmului insulei) este un eveniment-cheie al călătoriei inițiatice evocate și conferă poemului dantesc punctul necesar de echilibru între tânguirea coborârii în Infern și mirabilul ascensiunii spre Paradis.

Reluând istorisirea noastră, îi vedem pe cei doi pelerini ieșind din „noaptea cea adâncă” și înaintând sub cerul vast, necuprins, pe plaja – anticameră a Purgatoriului. Privirea nu are, în primele momente, pe ce să se așeze, în afară de cerul care se luminează progresiv. Simțurile se dăruiesc cu totul acestei amplitudini celeste. Sufletul și trupul deopotrivă se odihnesc și își refac forțele, mângâiate de priveliștea pe care ochii o absorb, însetați, pe măsură ce contururile acestei lumi încep să se arate: linia mării la orizont, insula, țărmul lung și pustiu, sub cerul de safir pe care pâlpâie Luceafărul dimineții. Acest peisaj solitar, în care cititorul parcă e invitat și el să pășească, este, într-un anume sens, externalizarea unei stări interioare: solitudinea tihnită, în mirare și delectare pioasă, în așteptarea fericirii depline pe care sufletul deja o pregustă.

Drumul le scoate celor doi în cale pe Cato din Utica, pe al cărui chip, spune textul, se răsfrânge lumina celor patru stele ce apar la orizont, ca semne ale celor patru virtuți cardinale. Acest personaj sever, impunător, care stă de veghe în pragul dintre lumi, anunță apariția îngerului, moment pentru care călătorul nostru va trebui să se pregătească în prealabil, printr-un rit de purificare: Va dunque, e fa che tu costui ricinghe/ d’un giunco schietto e che li lavi ‘l viso,/ sì ch’ogne sucidume quindi stinghe;/ ché non si converria, l’occhio sorpriso/ d’alcuna nebbia, andar dinanzi al primo/ ministro, ch’è di quei di paradiso (Purgatoriul I, 94-96). Parafrazând, Cato îl îndeamă pe Virgiliu să încingă mijlocul lui Dante cu o trestie și să îi spele chipul de lacrimile și supliciile văzute în Infern, căci nu se cade ca eroul să se înfățișeze întinat emisarului divin.

Cântul I se încheie, astfel, cu renașterea omului la viața spiritului, pentru ca începutul celui de-al doilea cânt să reflecte întocmai această primă transfigurare: soarele noii zile se arată la orizont, scăldând tot peisajul într-o mângâietoare lumină aurie. Pe acest fundal molcom, ivirea îngerului se produce subit, ca în teofaniile biblice. O serie de vocabule marchează imprevizibilul, instantaneul acestei apariții: interjecția „iată” (ecco), adverbul „repede” (ratto), verbul „a apărea” utilizat de patru ori. Deși evenimentul divin se petrece în doar câteva clipe, Dante se servește de strategia poetică a fragmentării și a gradației, într-o  desfășurare vizuală  în  ralenti, cu accentul pe experiența trăită a sacrului și pe sentimentul de uluire pe care agentul divin îl trezește.

Iată, deci, cum îngerul „apare” la orizont mai întâi ca o lumină roșiatică, asemenea planetei Marte la apus. Apoi, înaintând pe apă mai iute decât orice pasăre, se arată într-o strălucire albă, orbitoare, informă. Din această nedeslușire se desfac apoi două aripi verticale spre cer, ținând loc de pânze și vâsle, bătând aerul cu ale lor „eterne pene”. Înțelegând că înaintea lor se află o făptură divină, Virgiliu rămâne țintuit locului, somându-l pe Dante să îngenuncheze și să-și împreuneze mâinile. E un moment inaugural, fiindcă de aici încolo prezența îngerilor va fi recurentă în Purgatoriu și Paradis, ca manifestare a divinului ce vine în întâmpinarea omului, îl călăuzește și îl transcende.

Pe măsură ce îngerul se apropie, lumina lui devine tot mai orbitoare, tot mai puternică pentru vederea muritorului, încă nedeprinsă cu realitățile inteligibile.  De altfel, ochii nu sunt, pentru Dante, un simplu organ de simț, ci dau seama de măsura în care ființa se apropie de divin. Aceștia funcționează ca o prismă care captează și reflectă, progresiv, lumina inteligibilă. Odată cu pătrunderea în regiunile cosmice cele mai înalte, ochii poetului se purifică într-atât, încât reușesc să pătrundă, fie și doar pentru o clipă, raza preaînaltă a luminii dumnezeiești. Deocamdată însă vederea eroului e prea slabă pentru a putea susține continuu tăria unei asemenea străluciri, așa că, orbit, acesta își pleacă ochii. Abia mai apoi vede că luntrașul celest se află la cârma unei bărci încărcate cu peste o sută de suflete. Intonând într-un singur glas Psalmul eliberării evreilor din sclavia Egiptului (In exitu Israel de Aegypto), sufletele amintite sunt purtate  către libertatea ultimă, pe care o vor regăsi în tărâmul expierii și de care se vor bucura pe deplin în Paradis.

Teofania se încheie cu un gest liturgic: îngerul face semnul binecuvântării asupra celor salvați, apoi pleacă la fel de iute precum a venit, cu o promptitudine exemplară, ce arată solicitudinea cu care făptura celestă își îndeplinește misiunea. Apariția îngerului luntraș se înscrie, astfel, în desfășurarea perfect articulată și ordonată a cosmosului figurat de Dante.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *