Admirata neconditionat de unii, vehement contestata de altii, Susan Sontag a fost una dintre cele mai originale, deci influente si controversate, personalitati intelectuale americane. A intruchipat perfect nelinistea modernitatii. La New York, in cadrul lui Theatre Workshop, se joaca acum un spectacol multimedia, cu titlul „Sontag: Reborn”, bazat pe jurnalul si caietele scriitoarei, editate de fiul ei, David Rieff.
Editura Humanitas a demarat o serie de autor dedicata regretatei eseiste publicand tulburatoarea carte scrisa cu putin timp inainte de stingerea ei din viata, „Privind la suferinta celuilalt”. Este o meditatie de o sinceritate ce-ti taie respiratia despre cruzime, suferinta, agonie asa cum apar aceste stari limita in imaginile fotografice. Cum poate fi contemplata oroarea, cum poate fi ea transfigurata estetic? In ultimii ani am recitit multe din scrierile lui Susan Sontag, inclusiv studiile introductive la volumul de eseuri „Homo Poeticus” de Danilo Kis si la romanul lui Victor Serge, revolutionarul ruso-francez, „Cazul tovarasului Tulaev”.
Asemeni altor autori formati in atmosfera febrila de la „Partisan Review”, Susan Sontag a fost mereu atenta la interactiunea dintre arta si politica, ambele intelese in sensul lor cel mai adanc. Indragostita de Karl Kraus si Walter Benjamin, de Kierkegaard si Blanchot, de Cioran si Artaud, de Thomas Mann si Kafka, de Joyce si Bellow, Susan Sontag nu se ferea sa provoace, ba chiar dimpotriva. As spune ca avea, atat in scris cat si in viata personala, voluptatea de a transgresa. O carte recenta vorbeste despre relatia dintre Susan Sontag si fiul ei, cunoscutul ganditor politic David Rieff (tatal lui David a fost sociologul Philip Rieff, profesor la University of Pennsylvania, autorul clasicei carti „The Triumph of the Therapeutic”). La fel, s-a scris mult despre relatia ei cu marea fotografa Annie Leibovitz. Cu putin timp inainte de a muri, acum cativa ani, Philip Rieff a publicat un studiu remarcabil despre sociologia charismei. Cand a aparut cartea mea, „Reinventing Politics”, in 1992, David a recenzat-o in „Newsday”.
Ispita radicalismului estetic
Cand a incetat din viata, la sfirsitul lunii decembrie 2004, Susan Sontag, celebra scriitoare new-yorkeza, figura emblematica pentru marile tensiuni spirituale ale Americii ultimelor decenii, se bucura de o imensa, quasi-iconica autoritate intelectuala. Avea 71 de ani si apucase sa participe la cele mai aprige dispute care au marcat viata spirituala americana din a doua jumatate a secolului trecut si inceputul noului veac. Comparabila, cred, cu un Oscar Wilde prin refuzul tabuurilor filistine si prin curajul asumarii unor pozitii programatic non-conformiste, Susan Sontag si-a purtat cu demnitate blazonul autenticitatii ca formula existentiala. Nu a vrut sa fie ostateca vreunui corset ideologic. S-a alaturat cu fervoare intelectualilor de la “Partisan Review”, impartasind cu acestia gustul iconoclast pentru modernitate si avangarda, dar si dispretul umanist pentru orice expresie a mentalitatii gregar-totalitare. A indraznit sa propuna un radicalism estetic combinat cu unul al optiunilor politice. Nu s-a ferit insa sa-si recunoasca erorile. A condamnat razboiul din Vietnam, dar a fost la fel de neinduplecata in blamarea comunismului pe care l-a numit, spre oroarea amicilor ei de stinga, “fascism implinit” (fulfilled Fascism).
Susan Sontag a sustinut, cu pasiune si generozitate, intelectualii disidenti din statele sovietizate. A fost prietena apropiata a lui Iosif Brodsky si a editat un volum de scrieri ale neuitatului prozator iugoslav Danilo Kis (“Homo Poeticus”). Pina in ultima clipa, si-a pastrat interesul neabatut pentru creatiile artistice venite din Estul Europei. A montat la Sarajevo, in timpul asediului, “Nepotul lui Rameau” de Diderot. In 2004, intr-o emisiune marathon despre carti, filme si idei de pe unul din canalele de televizune americane (C-Span), isi marturisea admiratia pentru regizorul rus Aleksandr Sokurov, fostul asistent al lui Andrei Tarkovski, autorul filmului “Arca rusa” si al „Dialogurilor cu Soljenitin” (ulterior Sokurov a regizat „Tata si fiu”, „Aleksandra” si alte capodopere, inclusiv filmele despre Lenin, Hirohito si Mussolini).
Unul din ultimele ei mari eseuri—gen in care Susan Sontag a excelat—a aparut in “Times Literary Supplement” in aprilie 2004, fiind consacrat lui Victor Serge, disidentul ex-comunist apropiat de Trotki, dar si de Panait Istrati, a carui opera o considera egala, din punct de vedere etic si estetic, cu creatiile lui Arthur Kostler si George Orwell . Era vorba de fapt de studiul introductiv scris de Susan Sontag pentru noua editie a romanului lui Serge “Cazul tovarasului Tulaiev” aparuta in seria „New York Review Books”. Pe scurt, Susan Sontag a simbolizat ceea ce cunoscutul critic literar Lionel Trilling a numit cindva “obligatia morala de a fi inteligent”. Ceea ce nu inseamna ca nu i s-a intamplat sa spuna unele enormitati, de pilda dupa 11 septembrie 2001 cand, intr-un scurt text aparut in “New Yorker”, intr-un bizar elan pseudo-camusian, ii credita pe Mohamed Atta si camarazii sai cu virtutea “curajului”. Nobody is perfect…
Impotriva totalitatii
Sa mentionez, intre scrierile ei cele mai cunoscute, volumul de debut, din 1966, profund inovator ca perspectiva estetica, un manifest impotriva canonului dominant, “Against Interpretation” (Impotriva interpretarii), in care erau incluse nu doar eseuri despre autorii ei favoriti (intre acestia E. M. Cioran), dar si eseul “Notes on Camp”, publicat initial in “Partisan Review”. Era conceptualizata o sensibiliate culturala care avea sa devina tot mai prezenta in deceniile urmatoare. Mai exact, era vorba de un stil artistic, dar si de viata, care combina dandysmul cu ironia, aforismul muscator si auto-ironic cu melancolia tragica a operelor italiene. In Camp se intilneau Wilde cu Verdi, inalta cultura cu produsele culturii de masa. Gustul Camp, scria ea, este un hedonism temerar si plin de haz. Aceasta sensibilitate trateaza seriosul cu frivolitate si exploreaza chip serios frivolitatea. Motto-ul cartii era un aforism al lui oscar Wilde menit sa lumineze exact aceasta bucurie a paradoxului: „Only shallow people do not believe in appearances”.
Inspirata de opera lui Walter Benjamin, despre care, asemeni Hannei Arendt, a lasat rinduri memorabile, Sontag a cultivat fragmentarul, perisabilul si disparatul, impotriva spiritului dominator al totalitatii sistemice. In posteritatea lui Benjamin, a scris, eseuri despre film si fotografie. A fost ea insasi model pentru un faimos portret fotografic de Annie Leibovitz, aparut in revista “People”, in 1992. A scris nu doar eseuri, ci si romane in stil clasic. Intelectuala dispusa sa laude cindva Vietnamul de Nord (in volumul “Stiluri de vointa radicala”), a ajuns la o impacare tirzie cu America, tara pe care, in felul ei, cu severitate si neostentativ, a iubit-o. Asemeni Hannei Arendt, a scris eseuri despre fascism care au provocat furtuni polemice. Si-a transfigurat propria experienta a luptei cu cancerul intr-un tulburator text despre “Boala ca metafora”.
Am intilnit-o prima oara pe Susan Sontag la New York, in octombrie 1987, la lansarea unei carti a disidentului maghiar Miklos Haraszti. Citeva zile mai tirziu, a fost prezenta la o conferinta pe care am organizat-o despre viitorul statelor comuniste. Printre participanti se numarau Ferenc Feher si Agnes Heller, Dorin Tudoran si Aleksa Djilas, Carlos Franqui, Richard Pipes si Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuznetsov, Mihajlo Markovic si Svetozar Stojanovic. Ne-am reintilnit la o conferinta despre rolul intelectualilor in prabusirea comunismului, organizata in 1992 de catre “Partisan Review”. Intre vorbitori, sa-i amintesc pe Saul Bellow si Iosif Brodsky, Norman Manea si Czeslaw Milosz, Mircea Mihaies si Doris Lessing. Susan Sontag a condus masa rotunda la care am participat alaturi de Adam Michnik si Vasili Aksionov. De fiecare data, m-a frapat disponibilitatea lui Susan Sontag pentru pentru dialogul liber al spiritelor si valorilor. Cand Michnik a spus ca nu poate sa-si exprime gandurile daca nu fumeaza, in pofida regulilor stricte, Susan i-a ingaduit acest lucru, ba mai mult, si-a aprins si ea o tigara. Scena a surprins-o Jacob Weisberg, actualul editor al revistei „Slate”, pe atunci tanar redactor la „The New Republic”, intr-un articol cu titlul cat se poate de adecvat: „Partisans”.
Multumesc!