7 noiembrie

1952. Școala elementară „Mecet”, București. Pe peretele clasei, peste tablă, ne veghează din portret iubitul nostru părinte I.V. Stalin. Inspecție. Învățătoarea: „Copii, ce sărbătorim noi pe 7 noiembrie?”  Toți copiii ridică mâna. Fetița din prima bancă e desemnată să răspundă. Cu un ton convins, ea spune :  „Tovarășa învățătoare, pe 7 noiembrie noi sărbătorim ziua mamei mele”. Pe fetiță o chema Veronica Pavel, pe mama ei, Amelia Pavel (1915-2003).

Ca în fiecare an de 7 noiembrie, gândul mă duce la mama, cu regretul că n-am reușit s-o înțeleg pe deplin decât foarte târziu. Anul acesta, revizitând raftul din bibliotecă destinat cărților scrise de ea, am ales cartea „Un martor în plus” vol. II. (Ed Universalia 2001). Scrisese primul volum cu câțiva ani mai devreme , dar, așa cum mărturisește în cuvântul introductiv, a simțit nevoia ca, în noul context al societății de după ’89, să completeze mărturiile făcute în primul volum. Partea a doua a memoriilor conține idei despre România după un deceniu de la „evenimentele” din ’89. Mi s-a părut interesant de urmărit felul in care gândea un intelectual în România la sfârșitul anilor ’90. 

Găsim pe coperta din spate, sub semnătura autoarei, următorul text:

„Scriind acestea, acum după aproape zece ani de la marea întorsătură din ’89 (folosesc, în traducere, formula germană „die Wende” care mi se pare cea mai bine adaptată la realitate și cea mai obiectivă, nepolitizată, eliberată de conjuncturi), îmi dau seama câte situații, raporturi umane, puncte de vedere asupra trecutului s-au schimbat sau ar fi fost firesc, poate chiar inevitabil să se schimbe, în comparație cu ceea ce fuseseră în anii 1989-1993, 1994. Radicalismul inițial, explicabil, lipsa totală de nuanțe în aprecierea lucrurilor și a oamenilor, ignorarea subită a unor întregi porțiuni de realitate – poate chiar uitarea lor freudian justificabilă – mi se par astăzi nu numai depășite dar și nocive. Oricum îmi stau ca un semnal de alarmă în calea desfășurării amintirilor, atrăgându-mi atenția că cele ce au fost „înainte” nu au fost, nu au putut fi niște realități în sine, pe de-a întregul reale și că abia acum am putea, cu multă atenție, să desprindem realul de ireal.”

Un articol despre propria mamă conține, prin definiție, ceva personal: m-am aplecat asupra textelor cu atenție mărită, trăind o evidentă regăsire a mea în gândirea ei de atunci (când a scris cartea era cu zece ani mai în vârstă decât mine acuma). Ea a comparat „realitatea” dinainte de ’89 cu cea de după „întorsătură”, cum o numea, eu am comparat (în volumul de dialog cu Nicolae Băciuț – „Oameni – Repere – Mărturii”, Ed. Vatra veche 2018) viața din România Anilor Lumină (până în ’82), cu cea din Canada. Am avut deci, mama și eu, experiențe diferite, dar impulsul de a scrie despre ele a fost, aș spune, asemănător.

Cartea are șapte capitole:

1. În lumea care se numea pătura intelectualilor

2. Rezervații de real

3. Norocul celor cu dosare proaste

4. Elveția, peisaj natural, peisaj uman

5. Jurnal de călătorie

6. Timpul regăsit

7. Realitatea reală

Fiecare capitol este subîmpărțit în mici fragmente în care sunt analizate diverse aspecte ale societății înainte și după ’89. Subtitlurile sunt, de exemplu: „Limba de lemn”, „Ideea că li se cuvine„, etc.

Iată unul din micile fragmente:

„O terapeutică obligatorie”

„Importanța, azi, a cuvântului „real”: nu în sens estetic, nu în sens practic, ci în sens filozofic-ontologic-axiologic. Într-o lume a răului dezlănțuit, a minciunii ca sistem, deci a „inexistenței” sau a falsificării „realului”, a acelui real creat de divintitate, atașamentul față de acest „real”, de înfățișările și valorile lui, chiar și de păcatele lui, devine un act moral, spiritual, până și filozofic, de maximă însemnătate; de fapt o cale de supraviețuire, o terapeutică obligatorie.” (pag. 122)

În ultimul capitol apare un text ȋn care am regasit-o nu numai pe intelectuala Amelia Pavel , ci și pe mama lui Toma și Veronica:

„Un gol de timp”

„În sfârșit, a sosit ceasul venirii copiilor mei în țară. Îi vizitasem, înainte de ’89 de trei ori pe fiul meu, în Franța și America, de două ori pe fiica mea în Canada. De fiecare dată acolo aveam, în contactul cu ei și cu viața lor, sentimentul curios al unui gol de timp, absorbit, consumat, rămas în urmă, în care nu mă identificam pe de-a întregul, deși fuseseră ani plini de activități, cu piedicile lor cu tot. Acum însă, parcă totul se clarifică. Vorbesc amândoi perfect românește, cu cel mai autentic accent bucureștean, și-au regăsit prietenii și colegii, reluând relațiile de parcă dincolo de tot ce s-a întâmplat undeva niște realități se păstraseră nealterate. Să fi fost cumva „fair-play”-ul acela a cărui amintire din vremea copilăriei mele m-am străduit să-l salvez, și în zilele cele mai negre, măcar ca lecție de viață pentru copii? Regăsirile au fost și pentru ei, să spun amuzante. Fiul meu recunoștea cu plăcere vechea frățietate românească nonșalantă prin „mersul la o bere” în timpul orelor de serviciu la Institutul de cercetare fonetică, iar fiica mea se delecta cu străzile cu praf și piețele mai dezordonate, gălăgia și umorul țăranilor vânzători, discuțiile din autobuze și amintirile din liceu. Îi învățasem să accepte greul, după modelul mamei mele cu recomandările ei pentru noi copiii de a nu ocoli incomoditățile „fiindcă”, profetic, spunea ea, „nu se știe ce timpuri veți apuca”. Lucrurile începeau să se potrivească, așa ca în vechile jocuri cu cuburi ilustrate, unde trebuie, pentru reconstituirea imaginii, să cauți cu răbdare poza.” (pag. 180-181) 

Un gând pios în amintirea mamei mele, criticul de artă Amelia Pavel. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *