Interviu TUDOR BANUȘ: „Am de gând să continui să desenez pînă la ultima suflare…”

Dialog Veronica Pavel Lerner cu TUDOR BANUȘ, pictor.

V-am „descoperit” cu ani ȋn urmă, când v-am admirat coperțile de carte, de o mare frumusețe. De curând – deși o aveam în bibliotecă din anul 2003, când a apărut, abia acum am citit cartea „Enciclopedia Zmeilor” de Mircea Cărtărescu, pe care ați ilustrat-o. Cartea – în întregime- m-a fascinat într-atâta, încât nu m-am putut abține să nu scriu despre ea. Cum nu puteam pubica nicio ilustrație fără aprobarea scrisă a dv, v-am cerut-o pe Face Book și…iată, mi-ați dat-o. Așa a început dialogul nostru foarte recent.

Când ați început să pictați și cum v-ați descoperit talentul în a ilustra cărți?

02-TBNu cred că e corect să vorbim de o dorință de a „picta” în copilărie. Căci pe la 8-9 ani nu aveam nici intenția, nici cunoștințele și nici materialele pentru pictură. Nu! Desenul era soluția tuturor problemelor legate de angoasele existențiale ale copilului ce se regăsea prea des și prea mult timp singur prin casă. (Pe vremea aceea părinții erau obligați să petreacă mult timp în „ședințe”…). În paralel, răsfoiam cărțile de artă din familie, și găseam destule exemple de virtuozitate (Dürer, Breugel, Gustave Doré, etc ) care să mă împingă în această direcție. O lume întreagă se dezvăluia printr-o simplă linie de creion!

Cea mai accesibilă formă de „pictură”, pentru mine, era laviul. Adică un pic de tuș diluat sau acuarelă alb-negru. Culoarea era încă foarte departe. Aveam complexul lipsei de simț cromatic „natural”, iar mai târziu resimțeam lipsa unei pregătiri „universitare”, adică o trecere prin Belle arte.

Ca să revin la întrebarea d-voastră, în anii copilăriei și adolescenței, nu se punea problema „ilustrării cărților”. Imperfecțiunea desenului de pe atunci mă chinuia destul. Încercam să-mi găsesc un stil, o formă și un conținut care să suporte, cât de cât, o comparație cu marii, giganticii predecesori, care erau acolo, la câțiva metri de mine, în rafturi, și mă priveau ironic și mustrător.

Uneori „reproduceam” desenele maeștrilor (Leonardo…). Alteori desenam ce vedeam pe fereastră sau obiecte înconjurătoare. Uneori îmi desenăm mâna stângă sau, mai târziu, câte un portret al persoanele dispuse să-mi „pozeze”, sau câte un autoportret.

Și când ați început să „publicați” desenele dv?

Prima ilustrație (caricatură) am publicat-o în „Urzica”la 14 ani, aceeași vârstă la care mama a debutat, tot la 14 ani, în „Biletul de papagal” al lui Arghezi, în 1928. Cu diferența că desenul meu era neîndemânatic, iar poezia ei era o perlă!

În lungile și interminabilele ore de pe băncile școlii, desenul îmi venea singur în ajutor. Și atunci, în mod spontan, lua forma desenului suprarealist pe care-l descoperisem tot în biblioteca părintească (Max Ernst, Magritte, Dali, etc.)

Ilustrația de presă și de carte a fost, mult mai tîrziu, o soluție la problema alimentară, o formă de a-mi câștiga pîinea zilnică în care, bineînțeles, încercam să introduc o cât mai mare „valoare artistică”, uneori peste cerințele comanditarului.

După mulți ani, s-a găsit un editor francez care să-mi dea mână liberă și să fac ceea ce am vrut, Michel de l’Ormeraie. Momentul jubilatoriu a venit, însă, cînd Gabriel Liiceanu mi-a propus să ilustrez „Enciclopedia Zmeilor”, a lui Mircea Cărtărescu, pentru Edițiile Humanitas! Din păcate, termenele contractului m-au obligat să predau ilustrațiile la un moment dat. Aș fi vrut să continui, să îmbogățesc partea a doua, cea cu poveștile. N-a mai fost timp…

Nu vă întreb de ce ați plecat din țară, asta e ușor de înțeles, ci, mai curând m-ar interesa cum ați plecat și ce v-a determinat să vă stabiliți la Paris?

Am „rămas” în occident, așa cum ar fi făcut orice tânăr, în acele vremuri. Pe lângă dorința de a scăpa de carcanul comunist, mai aveam și o altă „probă” de trecut: să văd dacă pot să mă descurc singur, ieșit de sub aripa părintească atât de protectoare! Parisul e o destinație logică pentru cineva cu veleități artistice, adânc îngropate într-un subsol profund, în care diploma de arhitect îmi servea de alibi. Mai era și prezența promițătoare a unor rude, în caz de vreo problemă majoră.

Prima criză petrolieră (1973) mi-a răsturnat certitudinea unui „job” ce-mi asigura existența, pe de-o parte, și, pe de altă parte, îmi permitea să lucrez la desenele mele. M-a aruncat vrând-nevrând pe piața celor care trăiau din desen : edituri, reviste, ziare.

Aveați deja o diplomă de arhitect. Ce v-a determinat să continuați studiile la École Superieure des Beaux Artséîn Paris?

Tocmai pentru că n-aveam decât o diplomă de arhitect, eram plin de complexe datorită lipsei de formație și ucenicie în artă! Mi-am continuat un timp studenția, urmând cursuri de gravură și de tehnica veche a picturii în ulei. După cum vedeți, eram interesat de cum se fac lucrurile și nu cum se poate face „table rase”, pentru a pune conceptul în locul operei. Mult mai târziu, după decenii, îmi spun că a fost de fapt, o șansă să nu fi trecut, în tinerețe, prin filiera uniformizantă a neo-academismului contemporan.

Da, cred că, ȋn cazul dv, a fost o șansă. Și, revenind la „lucrul” dv, m-ar interesa să știu: atunci când aveți o idee de pictură, fie ea ilustrație, fie altceva, o aveți deja în imaginație înainte de a vă așeza la lucru, sau aveți doar un început de idee și apoi o dezvoltați pe parcurs, în funcție de rezultatul parțial al lucrării?

03-TBSe merge, având ca busolă acea „viziune” flu, ce se întrezărește ca prin ceață și se înaintează, precizând desenul, pas cu pas. Dar, această „rețetă”, ce pare limpede și simplă, se complică până la dramatism, în funcție de situație. Căci pentru fiecare desen imaginat trebuie coborât, ca într-o mină, în culoarele întortocheate și fragile ale sufletului și de acolo se excavează, cu mai mare sau mai mic succes, minereul ce se transformă în acel desen flu și aproximativ. Deci în funcție de energia vitală a momentului și de tipul de comandă (proprie sau exterioară ) se coboară la diverse adâncimi în ce numim cu un termen general „subconștient” și această descindere determină valoarea (relativă sau absolută) a viitorului desen.

După incursiunea aceasta, pe verticală, urmează cea pe orizontală, adică documentarea pentru fiecare detaliu specific ce întră în compoziție.

Când totul „pare” gata, desenul trebuie lăsat să „se odihnească” și revăzut după un timp, cu un ochi proaspăt…

Interesant parcurs, ne dați o adevărată lecție de pictură! Bănuiesc de altfel că prin etape asemănătoare de creație trec și autori din alte ramuri artistice. Ce tehnică și ce materiale folosiți pentru lucrările dv?

TB: Partea cea mai creativă, aceea în care artistul este ca un mic „dumnezeu” în momentul nașterii lumii, nu are nevoie decât de o hârtie (de bună calitate), de un creion (de fapt de 2-3 creioane de intensități diferite), de o ascuțitoare și de o gumă. Dar mai important – și nevoile cresc în intensitate – are nevoie de o masă și de un scaun în fața unei ferestre. Și, mai important, are nevoie de timp! Un timp nemăsurabil și nelimitat, pe care numai foamea și înțepeneala corpului pot să-l limiteze.

Iar peste toate, are nevoie de o motivație: senzația că lumea e mai completă, mai bună și mai frumoasă (ce cuvânt demodat!) dacă el descarcă pe acel petic de hârtie, exact ce are el în exces, un fel de polen, de propolis sau de hrană pentru regină cu care el poate „tămădui” câte ceva din beteșugurile societății… dacă îi reușește desenul!

Cât de frumos povestiți cum se nasc picturile dv! V-aș întreba, ȋn încheierea dialogului nostru, care mi-ar fi plăcut să nu se termine niciodată, cam ce proiecte aveți pentru viitor?

Am de gând să continui să desenez pînă la ultima suflare…

Născut la Bucureşti pe 8 iulie în anul 1947, Tudor Banuș s-a stabilit la Paris în anul 1972. A absolvit Facultatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Ulterior a studiat pictura la École Superieure des Beaux Artséîn Paris. Din 1976 a colaborat cu peste 50 de ziare și reviste printre care: Le Monde, Die Zeit, The New York Times, L’Express, Le Point, Tokyo Business, Marianne, etc. A avut peste 70 de expoziții personale în Franța, Statele Unite, România, Austria, Germania, Belgia, Marea Britanie, Portugalia. A ilustrat peste 25 de cărți, printre care Jules Verne, Grimm, Thomas Jefferson, Jack London, Didier Decoin, Doris Lessing, Mircea Cărtărescu, Ion Barbu, Șerban Foarță etc. În anul 1979 a obținut Premiul pentru cea mai frumoasă carte pentru tineret în Franța: Muzicanții din Bremen de frații Grimm. În anul 2004 Ministerul Culturii din România i-a decernat Premiul Național pentru ilustrarea cărții „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu.

 

Notă: interviul a apărut inițial în revista „Vatra veche”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *