Note de călătorie: Lisabona               

Scăldată de vânt si soare, Portugalia pare fantezia unui pictor care a folosit acuarela, iară nu guașa.  Nedorind să-şi epuizeze şevaletul, a preferat tonurile palide,  omagiu al luminii mai mult decât al culorii. Roșul de pe steag reprezintă ambiția imperială trecută,  fără a spune mare lucru despre prezent. Prezent unde galbenul şi verdele reflectă mediul – la fel ca la stindardele multor națiuni atlantice – redă totodată spiritul oamenilor.

Cum să începi sa descrii o asemenea țară?! Pornind de la două perspective: a trăi pentru sine şi a trăi pentru ceilalţi/ a fi în sine şi a fi pentru ceilalţi. Cele două perspective cad pe cele două înțelesuri ale cuvântului țară: ca terra, țărână pornim dinspre natură spre om; ca teritoriu, unitate politică facem, drumul invers. Prima arată ce face natura din om, a doua, ce face omul din natură.

Peisajul Portugaliei, mai restrâns decât al României,  comprimă Valea Prahovei sau podişul transilvan şi Dobrogea. Munte şi mare, câmpia nefiind decât un bemol al înălțimilor ce coboară spre Atlantic. Înălțimi, care fie spus sunt domoale, făcute pentru picknicuri, fără piscuri impozante care să aţâţe ambiția alpiniştilor. În  pofida soarelui de vară, ţara, şi, surprinzător pentru mine, capitala Lisabona, sunt gazde bune vântului puternic, mai ales seara. Multe pâlcuri de copaci, puține conifere. Multe coaste chele, fără vegetație sau cu iarbă de culoarea bronzului ori alamei. Foarte puţine flori: nu cred să fi văzut vreun mac. Puține vaci, nicio oaie. Per ansamblu o panoramă botanică,  nu una zoologică. Pe câteva dealuri se vedeau copaci înnegriţi, foarte probabil de la incendiile trecute.

O impresie de sălbăticie liniștită,  nicidecum acea pretenție de a organiza natura ca pe o uriașă grădină,  cum mi s-a dat să văd în Belgia şi Olanda. Nu te vei mira prea mult când la un restaurant chelnerul îți va servi drept aperitiv brânză,  măsline,  un sos alb, similar smântânei dar cu ceva carne în el – aceeaşi consistență cromatică a întregului loc – natura într-un bol, precum Colosseumul roman care reprezenta la scară mică lumea reală. Hipnotizat fiind de nuanțele irizante ale reliefului lusitan, autostrăzile bine făcute și stâlpii de înaltă tensiune te reîntorc în istorie, către universul uman. Ar trebui să încep să vorbesc despre Lisabona, orașul unde am locuit cinci zile, stând într-o cameră de hostel alături de alte 5-6 persoane. Cum spuneam mai sus, Lisabona poate fi descrisă atât prin comparație cu altele cât și prin raportare la sine însăși.

1. Dacă ești o persoană cu gusturi și așteptări înalte și vei compara Lisabona cu alte capitale (Londra, Bruxelles, Roma, Praga, Viena ori Budapesta), vei fi dezamăgit. Din acest punct de vedere este cea mai nepretențioasă dintre fostele sedii imperiale. Huzurul de marmură,  culorile tari și basoreliefurile ce vor să trăiești trecutul în 3D îi sunt în cea mai mare parte străine. Clădirile scorojite, grafitti-ul și faianța deschisă la culoare pot avea în cel mai bun caz eleganța unei băi publice. Uimitor e, de asemenea, cât de prost asfaltate sunt aleile și drumurile care fac legătura între marile artere. Ai putea să împarți Lisabona între centru și periferie, dar mai degrabă trebuie spus că periferia a metastazat și s-a răspândit în toate regiunile capitalei. Cineva îmi sugera cuvântul „mahala”. Da! Despre mahalale este vorba, pe care le vezi mai ales când sui pe străduțele înguste și pietruite spre castelul Sao Jorge – Sfântul Gheorghe. Aici vezi cum efortul omului s-a mulat pe teren, pe harta deja existentă. Mă  gândesc că străzile ar fi putut fi betonate, dar s-a preferat migala pietrei neregulate, șlefuite de milioanele de pași ale turiştilor. Aici se cațără unele peste altele magazinaşele cu suveniruri ale indienilor din Bangladesh[1]. Fortăreață maură la origini, castelul a fost influențat de toate regimurile care s-au perindat pe acolo, de la creștinii postReconquista la încercările de reconstrucție din secolul XIX, trecând prin dictatura lui Salazar până să se aşeze în prezent. De pe crenelurile ei vezi panorama metropolei, mărețe prin ansamblu, dacă nu în detaliu și pricepi de ce este un oraș de vânt și soare. Un turn Babel schimonosit care nu mai încearcă să urce spre ceruri, ci doar să primească pe turiștii și imigranții înciorchinaţi acolo. Cu Wallerstein în gând, îmi  explic acest aspect ca o dovadă a tranziției sistemice a Portugaliei dinspre centru spre semi-periferie. Periferie a Uniunii Europene, periferie a Braziliei, fosta sa colonie.

O excepţie o face zona Belem, aflată în sudul capitalei la capătul staţiei de metrou. Cheiurile pline de mici iahturi, restaurantele estivale, sălile de fitness şi numeroasele stopuri culturale fac reclamă celei mai bune imagini a Lisabonei. Muzeul de Artă modernă, cel de artă populară; muzeul de arheologie continuat de catedrala Sfântului Ieronim, muzeul automobilelor sau cel militar străjuit de mausoleumul soldaţilor căzuţi compun o imagine de revistă. Dar ar fi păcat să te restrângi doar la ele, dacă timpul îţi permite să iei capitala lusitană la pas. Este ca şi cum i vrea ca un străin să îşi facă o părere despre Bucureşti  vizitând numai  Casa Poporului, Muzeul Cotroceni şi Grădina botanică.

2. Lisabona, ca orice alt loc in care pulsează viața nu există numai pentru ceilalți, ci este atât o destinație a imigranților din Lumea a III-a, cât și un destin pentru locuitorii săi. Pentru a-l descrie, voi folosi analogia cu surâsul Monalisei cu al ei zâmbet stereo, ambiguu. Numai cu o astfel de premisă în sine poți înțelege contrastele și ajunge să-ţi placă astfel încât să ajungi să  îi spui, afectuos, Bonalisa. Un alt loc prin care aș începe să-l descriu pentru a-l face familiar cititorului, ar fi amintind de cele două materiale specifice care se găsesc în magazinele de suveniruri: faianța și pluta. Prima ornamentează pereții; din cealaltă se fac portofeluri, genți, truse, coperți de pașapoarte samd. Nu sunt cele două materiale pentru acoperit suprafețe? Strictu sensu, atât băile tapetate cu faianță cât și sticlele cu dop de plută au aceeași menire: să păstreze lichidele sau să le lase să treacă fără să se ude ele însele. Poate așa trebuie citită și Lisabona/ Bonalisa- un antrepozit de oameni, un contor care lasă istoria să treacă, fără să încerce s-o oprească. Și ca orice fel de baie sau de port, ca orice unealtă are o arhitectură funcțională,  minimală,  nepretențioasă. Mai limpede spus, capitala Portugaliei seamănă cu o mare suburbie, chiar și în ce are sublim. Vechiul, scorojitul, peticitul și spiritul inovator se împreunează. Dincolo de blocurile mai mult sau mai puțin stilizate, la una din marginile ei m-a impresionat clădirea Teleperformance, un call center cu sediul în Portugalia. Prezintă aspectul unor jetoane de domino. Un tânăr angajat de culoare mi-a spus că aici salariile sunt mai mari decât media din capitală,  dar și  că  mobilitatea personalului este crescută din cauza stresului. Mi-a mai spus că firma îi plătește apartamentul şi s-a oferit chiar să  mă ajute să găsesc un loc de muncă. Poate că improvizația nu trebuie văzută numai ca semn al eșecului, ci și ca pe o ocazie de a imprima noile idei. Delocalizarea permite țărilor încă sărace să nu mai recapituleze drumul celor deja bogate şi să găzduiască, altfel, viitorul. Pe aceeași  logică,  mă  gândesc la șansa care ți se oferă ca arhitect să-ți materializezi ideile în țările din Golf unde șeicii își fac din excentricitate o carte de vizită sau la stanurile din Asia Centrală unde petrolul devine cerneala cu care dictatorii locali desenează viețile supușilor. Dincolo de toate acestea găsesc ca metropola denotă continuitate cromatică și conceptuală. Culorile deschise, vasali ai albului dau locului o imponderabilitate a sa, nimic încrîncenat. Până și multe dintre bisericile catolice sunt sumare – diferite de acel baroc greu, tare, plin de basoreliefuri din atâtea alte locuri. Intrând în biserica Nossa Senhora do Rosario ridicată în 1938 de arhitectul modernist Almada Negreiros am simțit acel imbold arhitectural smerit. Mi-a venit instinctual în minte cuvântul  post creștinism. Deși nu-mi place în mod deosebit acest prefix cu rol de sufix, aceasta a fost senzația lăuntrică. O senzație învecinată am resimtit-o apropiindu-mă și contemplând tribunalul civil și închisoarea de lângă el,  niciuna din ele foarte departe de parcul Eduard VII. Arhitectura clasică,  destilizată, specifică organizațiilor coercitive îşi are farmecul ei. Tăietura modernistă a betonului, plăcile de gresie cu motive alegorice umanizează ideea de autoritate şi aduc cu acele tablouri ce glorificau izbânzile conquistadore asupra imperiilor din America Latină.

Poate că simplitatea locului reprezintă o formă de penitență estetică! Dacă alte foste naţiuni imperiale şi-au facut mea culpa, iar acum au devenit muzee – ca un fel de-a spune: „Ce-a fost a fost! Acum suntem cu toții, foștii stăpâni și sclavi, moștenitorii aceleași aventuri istorice. Să trecem mai departe!”,  Portugalia se autoflagelează. Încă. Dar nu cu această notă de final aș dori să rămână cititorul. Și m-aș concentra pe un detaliu: Lisbona are borduri foarte mici, iar zebrele sunt ca și inexistente. Semn al neglijenței, uzurii sau al unei mentalități care pune accent pe mișcare și nu pe segregare?! O diferență importantă față de Bucureștiul unde bordurile sunt tot mai multe, mai înalte iar  de la an la an spațiul public se parcelează cu noi garduri, bariere. Unde frenezia imobiliară dă naștere la proaspete gated communities. Pestriţului arhitectural i se adaugă cel uman. Portughezii get-beget trăiesc alături de brazilieni, unii albi, alți negri ori mulatri. Fosta metropolă şi-a interiorizat „proletariatele externe” , pentru a relua o expresie de-al lui Toynbee. A nu se înțelege de aici că nu există diferențe de statut, din moment ce muncile de jos sunt ale celor de culoare. Per total, portughezii nu mi se par oameni chipeşi, cel puțin bărbații. Ca român nu ai de ce să te simți complexat. Femeile au acea figură occidentală, specifică inclusiv nemţoaicelor sau franţuzoaicelor: față pătrată,  bărbie ascuțită și piele puțină,  ca o prelată peste un schelet metalic. Trăsături tot mai pregnante odată cu înaintarea în vârstă. O frumusețe modestă, practică.  Diferită  de femeia slavă cu față rotundă, adesea plină și piele adipoasă ( ex.: românca, bulgaroaica, ucraineanca sau rusoaica). Braziliencele au siluete late cu picioare groase și piele mai degrabă negricioasă. Rezultat al amestecului dintre europeni, amerindieni şi africani.

Clepsidra asimetrică: Portugalia și Brazilia în mersul istoriei  

Spunem ca un semn de reverență cultura anglo-americană,  iară nu amero-britanică,  pentru a desemna asimetria puterii dintre Washington și Londra. Pe cale de consecință ar trebui să vorbim de o limbă braziliană sau de una lusitană ? Semn că Portugalia nu mai este decât un pretext pipernicit, mult depășit de contextul cultural creat; un părinte umbrit de copiii săi, cel mai mare fiind Brazilia! Privind la televizor, atât cât s-a putut am remarcat un spațiu mediatic comun, ce leagă commonwealthul lusofon prin grijile cotidiene: şomaj, tensiuni in guvern, greve și negocieri sindicale, blocaje de tot felul. În Brazilia un autobuz fusese luat ostatic, în Republica Centrafricană, polițiștii portughezi din trupele de intervenţie nu-și mai primiseră salariile de două luni etc. Se prinde Globo, celebrul post brazilian, AXN dar şi altele exotice, nigeriene! Din acest ultim punct de vedere cred că sunt cu un pas înaintea multora- prin 2030 Nigeria va fi devenit una din puterile mijlocii ale lumii, aşa că e foarte posibil să vedem producţia ei culturală bătând la uşa spaţiului nostru cultural.

Scurte considerații asupra limbii portugheze

Dacă luăm ca premisă că la început a fost cuvântul, că gândurile devin fapte fiind mai întâi cuvinte și că limba modelează mersul unei comunități, atunci s-ar impune și câteva considerații asupra limbii portugheze. Privită dinspre spaniolă,  cu S-urile acesteia deosebit de puternice, portugheza manifestă un exces de vocale, ceea ce îi dă un caracter de vaguitate. Jao în loc de Juan, sao în loc de santo, amanhã în locul lui mañana, pão în loc de pan la pâine, Bacalhau  şamd, nu închid sensuri, ci le pregătesc pentru relația cu restul cuvintelor dintr-o propoziție. Până și acel obrigado ca „mulţumesc”, un fel de much obliged din engleză lasă loc pentru o viitoare reîntâlnire și,  deci, pentru răsplătirea generozității. Se face astfel că  limba lui Camões s-a dezvoltat prin înglobarea conjuncţiilor de către substantive. Astfel încât să se treacă peste obstacole și să asigure acea continuitate despre care aminteam în descrierea Lisabonei.

All and all, privitul la televizor m-a ajutat să-mi completez referinţele muzicale cu nume pe care le recomand şi cititorului: Assol Garcia, Bonga, Mariza. Primul nume este originar din capul Verde, al doilea din Angola (şi are multe dueturi cu Cesaria Evora).

Oceanariumul: antetul unui viitor post-uman.

De obicei, când nu mai au inspirație,  recenziatorii folosesc expresii: ‚această carte trebuie neapărat citită’ sau ‚acest oraș trebuie neapărat vizitat’. Nu ştiu dacă Lisabona trebuie neapărat vizitată. Cei care preferă o excursie de patru stele s-ar putea să nu fie încântați. Pentru cei care vor să vadă o sinecdocă a timpului nostru, un rezumat al lumii contemporane, cu toate contrastele condiției umane, capitala Portugaliei produce un spectacol fertil. Îmi propun să închei acest jurnal de călătorie cu vizita la Oceanarium, ca fabulă a ceea ce poate înseamna un potenţial viitor dincolo de lumea așa cum o știm și de parametrii așteptărilor noastre.

Creat în anul 1998 de către arhitectul Peter Chermayeff, obiectivul posedă o suprafaţă de mai bine de 1000 metri pătraţi şi un volum de 5.000.000 litri apă, construcţia găzduind circa 100 de specii de peşte. Acestea sunt orânduite pe criterii geografice, împreună cu ecosistemele aferente. În partea de început publicului i se atrage atenţia asupra deşeurilor de plastic ce murdăresc oceanele lumii cu ajutorul unor peşti simbolici confecţionaţi din bucăţi de plastic (pungi, nasturi, papuci) pe care oamenii le aruncă de obicei.

Pentru cei care călătoresc mult cu metroul recomand să folosească linia roşie până la staţia Oriente, nu foarte departe de punctul terminus care este aeroportul. Detaliul nu este inutil în cadrul prezentării, deoarece Oceanariumul nu înseamnă doar construcţia propriu-zisă, ci denotează întreaga zonă, lucru pe care îl pricepi când ajungi la staţia Oriente. Podurile futuristice, clădirile de sticlă şi telegondola care te înalţă deasupra ţărmului logodesc uscatul cu apa. Ichtio-arhtectura dată de scheletul metalic al staţiei de metrou şi Oceanariumului te duc cu gândul la un uriaş schelet de peşte în interiorul căruia oamenii, specie mai mică, şi-au impus habitatul.

Toate acestea impresionează ochiul pe fundalul discuţiilor despre schimbarea climaterică şi consecinţele acesteia. Până în 2100, studiile diferiţilor experţi situează creşterea oceanului între 0,18m şi 5,49m[2]. Conform unui raport al Uniunii Savanţilor Îngrijoraţi, până în 2045  300.000 de gospodării cu aproximativ 550.000 de oameni care trăiesc azi pe coastele Statelor Unite vor fi afectate/afectaţi. Până la sfârşitul secolului vor fi 2,4 milioane de gospodării cu o valoare de circa 1 trilion $ în pericol. (https://www.ucsusa.org/global-warming/global-warming-impacts/sea-level-rise-chronic-floods-and-us-coastal-real-estate-implications). În cazul Lisabonei, nivelul apelor va creşte cu 2,5m până în 2100, afectând 0,78% din lungimea zonei costale.

Cu cifrele de mai sus pe tablă, supravieţuirea speciei ar impune o altă relaţie cu marea. Miturile cu regate subacvatice şi sirene vor hrăni noua realitate, iar soluţiile vor proveni de la acele comunităţi mai bine adaptate unui trai amfibiu, precum pescarii Bajau Laut din Asia de Sud-Est care se pot scufunda la adâncimi mult mai mari decât oamenii obişnuiţi.[3] Naţiunile cele mai dezvoltate oscilează între extinderea uscatului[4], construirea de aşezări la adâncime[5] şi inventarea de metode care să permită respiraţia sub apă.[6]

Având asemenea date în minte, supraspecializarea devine un handicap iar varietatea un avantaj, ceea ce ar revaloriza toate defectele Lisabonei. Obişnuinţa cu un nivel relativ de sărăcie, spiritul de improvizaţie le-ar uşura locuitorilor oraşului trecerea către un stil de viaţă hidrofon. Aşa cum această mică naţiune a dat atâţia lideri importanţi pe scena internaţională[7], poate tot de aici va porni un Vasco da Gama spre noua aventură a umanităţii.

[1]Pe aceştia mi-a fost dat să-i întâlnesc atât în Veneţia, cât şi în Iberia la Lisabona şi Salamanca. Făcând concurenţă chinezilor, bangladeşenii îşi au micile lor boutiquri de suveniruri. Preferă Portugalia pentru că pot obţine cetăţenia mai uşor decât în alte state europene.

[2]B. Neves, C. Rebelo, A.M. Rodrigues, Modelling Sea-Level rise in the Lisbon city coastal area, using Free and Open Source Technologies, VII JORNADAS DE SIG LIBRE

[3]Melissa A. Ilardo, Ida Moltke, Thorfinn S. Korneliussen, Jade Cheng, Aaron J. Stern, Fernando Racimo, Peter de Barros Damgaard, Martin Sikora, Andaine Seguin-Orlando, Simon Rasmussen, Inge C.L. van den Munckhof, Rob ter Horst, Leo A.B. Joosten, Mihai G. Netea, Suhartini Salingkat, Rasmus Nielsen, and Eske Willerslev, Cell173, 569–580, April 19, 2018

[4]Katherine Dafforn,Ana Bugnot, Eliza Heery,Mariana Mayer-Pinto, Future ‘ocean cities’ need green engineering above and below the waterline, The Conversation, March 26, 2018

[5]Justin McCurry, Ocean Spiral: Japanese firm plans underwater city powered by seabed, The Guardian, 20 Nov 2014

[6]Dyllan Furness,’Waterworld’ no longer seems sci-fi, so a artist designed your future gills, Digital Trends, August 27, 2018

[7]Rodrigo Tavares, 4 reasons why tiny Portugal has given us so many global leaders, World Economic Forum, 07 Oct 2016

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *