Byron. Pe cînd aveam 15-16 ani, citeam tot ce găseam : istorici greci, romani și bizantini, romancieri sud-americani, poeți persani, filosofi germani, francezi și englezi, sociologi, antropologi, psihologi, istorici ai religiilor, dar și eseurile lui Cioran traduse de Modest Morariu, diverse istorii ale artei sau romanele lui Dostoievski. Înghițeam de toate cu entuziasm, frecventam toate bibliotecile publice cu putință, fără să neglijez nici bibliotecile rudelor sau ale prietenilor. Îmi notam cu grijă toate cărțile citite, transcriam cele mai semnificative citate, eram hămesit și hulpav, dornic parcă de tot mai multe și mai multe cărți, speriat că s-ar putea sfîrși lumea înainte ca eu să fi apucat să citesc măcar o mică parte din ceea ce era important. Trăind sub o asemenea presiune, nu-mi permiteam să irosesc nici un minut, îmi expediam cît mai repede lecțiile ca să am suficient timp pentru lecturile mele eclectice, chiar dacă pentru asta trebuia să mă cert uneori cu părinții sau cu bunicii mei îngrijorați că nu învăț destul. Însă lucrurile se aranjau, cîștigam alte și alte olimpiade de limba română, așa că nimeni nu mai avea nimic de spus, îmi asiguram autonomia necesară, puteam să citesc oricît de mult, iar asta îmi făcea o imensă plăcere.
Trăiam grație imaginației și nu mai aveam nevoie de mare lucru, eram fericit cum poți să fii doar atunci cînd ești înconjurat de cărți. Descopeream în fiecare zi alte și alte tomuri demne de a fi citite și porneam de îndată pe urmele lor. Pe unele dintre ele le-am găsit chiar atunci, pe altele aveam să le descopăr abia ceva mai tîrziu, după ce aveam să ajung la Paris. Însă în primii ani de liceu, dincolo de toți autorii pe care-i înghițeam cu nesaț, unul avea să devină idolul meu absolut, chiar dacă acum îmi e ceva mai greu să înțeleg de ce. Byron devenise centrul mitologiei mele literare, era geniul incomparabil, unicul, inegalabilul, zeul. Goethe, Shakespeare, Dante, Cervantes, Rabelais erau, desigur, scriitori enormi, admirabili, colosali, dar nu aveau nici o șansă să rivalizeze cu el. Byron era Geniul, iar eu mă transformasem în admiratorul său mut. Probabil că la asta a contribuit și ascendența sa aristocratică, care trebuie să-l fi făcut și mai fascinant pentru imaginația mea de copil crescut în comunism. În plus, mă încînta încă de pe atunci excentricitatea, iar Byron nu era tocmai ușor de încadrat în tiparele societății din vremea lui.
Am citit de mai multe ori cele patru volume de Opere apărute între 1985 și 1990. Manfred, Sardanapal, Cain, Don Juan deveniseră eroii mei și înțeleg abia acum că începusem să privesc lumea prin ochii lor, iar încercările mele literare de atunci erau în întregime sub semnul acelor influențe. Dar dincolo de grandoarea acestor personaje romantice, îmi plăceau foarte mult satirele lui Byron, iar unele dintre ele aveau chiar să-mi modeleze pentru o vreme gustul literar, făcîndu-mă, de exemplu, să-i nedreptățesc pe Coleridge și Wordsworth.
Ajuns la sfîrșitul lui 2018 la Buenos Aires, unde fusesem invitat de Ministerul Culturii din Argentina, mi-am reamintit teribila satiră a lui Byron The Waltz în timp ce asistam la un spectacol de tango la care ajunsesem grație doamnei ambasador Podgorean. În adolescență, admirîndu-i sarcasmul, nu reușeam să înțeleg care erau rațiunile vehemenței lui împotriva valsului, pentru că, departe de a mi se părea nerușinat, acest dans era pentru mine un exemplu de eleganță rece. Obișnuit cu dansurile de societate latino-americane pe care le vedeam la diversele concursuri transmise sau de televiziunea maghiară, sau de posturile germane RTL și PRO7, dar și cu felul de a dansa devenit canonic la diversele petreceri la care participam, unde partenerii se lipeau unii de ceilalți de parcă și-ar fi propus să reconstituie în mod imperfect androginul platonician, eram incapabil să pricep ce-i stîrnise mînia lui Byron, fiindcă valsul mi se părea un dans cu totul nevinovat. Aveam să aflu abia mai tîrziu că, deși călărea, boxa sau înota, Byron nu putea să danseze deloc din pricina piciorului său diform și că acesta era unul dintre motivele pentru care valsul îi stîrnise furia, cu atît mai mult cu cît Lady Caroline Lamb, iubita lui din acea vreme, îl dansa cu virtuozitate, ceea ce îi provoca teribile crize de gelozie și l-a împins în cele din urmă să-i interzică să mai valseze. În plus, Byron privea cu neîncredere tot ce venea dinspre Germania în contextul în care pe tronul Angliei se afla dinastia de Hanovra, temîndu-se că aceste împrumuturi culturale ar fi putut știrbi originalitatea culturii engleze, așa că pentru el nici valsul, invenție nemțească, nu era deloc binevenit.
Mi-ar fi plăcut să-l am pe Byron alături de mine atît la Cátulo Tango cît și în Plaza Dorrego sau în Boca, aș fi fost curios să-i aud comentariile. Probabil că dacă valsul i se părea nerușinat, tangoul ar fi însemnat pentru el, pur și simplu, un curs introductiv în pornografie și mi-ar fi recomandat să mă țin departe de o asemenea găselniță obscenă. Aș fi putut, desigur, să-l contrazic, apelînd la cîteva texte care elogiază tangoul și îndemnîndu-l să privească cu mai multă răbdare ținuta dansatorilor, însă nu sînt deloc sigur că argumentele mele l-ar fi convins să nu mă părăsească, urcîndu-se energic în șa și lăsîndu-mă numai pe mine să privesc mișcările ce i s-ar fi părut fără îndoială nepermis de lascive.
Borges, Piazzola, Nietzsche. Probabil că dacă l-aș fi pomenit pe Borges n-aș fi făcut decît să-i dau apă la moară lui Byron. În Evaristo Carriego, tînărul Jorge Luis ne povestește foarte convingător că tangoul s-a născut în cartierul bordelurilor, între 1880 și 1890, fiind un dans acceptat cu greu de către oamenii din popor și aceasta numai după ce a dobîndit la Paris un succes care l-a înnobilat. La început, femeile se fereau de tango, fiindcă știau că e un dans pentru prostituate, așa că îl dansau, „pe la colțuri de stradă”, cum scrie Borges, doar cupluri de bărbați. Însă Borges vede în tango și o altă dimensiune, aceea care preia ceva din tradiția războinică a argentinienilor, permițîndu-le să-și etaleze fără cuvinte sforăitoare concepția despre curaj și onoare.
Borges, care credea că „fără înserări și nopți la Buenos Aires nu se poate face un tango”, a participat la pregătirea unui disc cu tangouri alături de Astor Piazzola. Ideea de a a-i face să colaboreze pe Borges și Piazzola i-a aparținut dansatoarei și coregrafei chiliene Ana Itelman. Ea a folosit povestirea lui Borges Omul din colțul străzii roșietice pentru realizarea unui balet a cărui muzică a fost scrisă de Piazzola în 1960. După cîțiva ani, baletul a fost transformat într-un oratoriu și i-au fost alăturate mai multe poeme ale lui Borges pentru care tot Piazzola a compus muzica, obținîndu-se astfel albumul El Tango din 1965. Colaborarea a fost un chin pentru amîndoi, care s-au urît și disprețuit rînd pe rînd, adresîndu-și jigniri meșteșugite care au ajuns pînă la noi. Cînd au înregistrat discul, Borges avea 66 de ani, iar Piazzola – 44 de ani. Borges îl poreclise pe Piazzola „Astor Pianola” și îl socotea un nepriceput înfumurat care scria o muzică pretențioasă, lipsită de orice calități și fără prea multe în comun cu tangoul. Piazzola vedea în Borges o persoană autoritară, ignorantă în materie de muzică și complet lipsită de gust, însă îi recunoștea, totuși, geniul literar. Discul nu s-a bucurat de succes și a rămas o bizarerie gustată numai de cunoscătorii rafinați de tango. Am aflat despre existența lui în 2002, grație conversațiilor pe care le-am avut la Paris cu scriitorul și criticul literar argentinian Saúl Yurkievich. Domnul Yurkievich a fost singurul dintre cunoscuții mei care ascultase El Tango, discul devenit legendar, și acest amănunt îl leagă pentru totdeauna în memoria mea de Virgil Ierunca, pe care l-am întîlnit în aceeași perioadă, singurul dintre cunoscuții mei care ascultase vreodată muzica pe care a compus-o Nietzsche.
Cátulo Tango, Plaza Dorrego, Boca. Petrecînd circa două săptămîni la Buenos Aires, am avut timp să văd aproape tot ce era semnificativ în materie de tango grație sfaturilor doamnei ambasador Podgorean, o cunoscătoare temeinică a subiectului și o remarcabilă dansatoare. În același timp, am putut să compar ceea ce vedeam cu amintirile mele despre tango din România și din Franța. Înainte de a ajunge în Argentina, aveam următoarele repere referitoare la tango : Angela Similea, Tangoul, o melodie pe care o ascultam la radio în copilărie, probabil între 1980 și 1983; secvențe de tango văzute la televiziunea română, probabil între 1983 și 1985; concursurile de dans (transmise mai ales de posturile de televiziune germane) pe care le vedeam în casa unei mătuși care avea antenă parabolică, 1983-1989; CD-urile cu tangourile lui Carlos Gardel și Astor Piazzola cumpărate la Paris între 1995 și 1997; concertul Gotan Project la care am ajuns din întîmplare în grădinile de la Palais Royal în seara de 21 iunie 2003; dansatorii de tango văzuți pe malurile Senei între 2002 și 2004, apoi între 2010 și 2018. În timpul șederii la Buenos Aires, am fost la un spectacol de tango la clubul Cátulo Tango situat aproape de Muzeul Carlos Gardel și am văzut dansîndu-se tango pe stradă în cartierul San Telmo, în celebra Plaza Dorrego, precum și în cartierul Boca, nu departe de miticul stadion al celor de la Boca Juniors, La Bombonera.
Concursurile internaționale de dans pe care le vedeam în adolescență la televizor m-au obișnuit cu trupuri perfecte, flexibile, capabile de cele mai neverosimile acrobații. Cuplurile pe care le descopeream păreau atinse de o stare de grație, transmițînd o impresie de noblețe imposibil de explicat în mod rațional. Deși nu aveau pic de sînge aristocratic, dansatorii se mișcau cu o splendidă naturalețe, dîndu-mi impresia că năucitoarele lor piruete și neverosimilele salturi de care erau în stare ar fi fost la îndemîna tuturor celor atinși de har. Într-o lume tristă și gri, într-o lume dominată de foame, frică și frig, de stupiditatea imposibil de dizlocat a secretarului de partid și de aroganța hidoasă a sectoristului analfabet, ei deschideau spațiul poveștii, făcîndu-ne să intuim că răul și urîtul trebuie să dispară, lăsînd loc unei alte realități în care urmele inefabilului pot fi descoperite destul de simplu, prin intermediul unei priviri ce poposește asupra trupurilor care dansează. Probabil că acesta era motivul pentru care ne strîngeam cu toții în fața televizoarele cînd erau transmise concursuri de dans, de la bunici înțelepți și mătuși irascibile pînă la adolescenți pasionați de rock și copii care se jucau cu neprețuiții lor ursuleți de pluș. Aceste concursuri de dans, comentate în maghiară sau germană, erau pentru noi o dovadă că mai e cu putință și ceva bun, că frumosul n-a fost complet evacuat din lume, că dincolo de țara plină de lighioane cu respirație otrăvitoare a dizgrațiosului tovarăș secretar general Nicolae Ceaușescu mai e cu putință o viață plină de farmec.
Impresia de poveste era dată și de defilarea perechilor pe ringul de dans. Era imposibil să găsești o cît de mică nepotrivire, o cît de măruntă stridență. Bărbații erau înalți, supli, puternici, înaintînd cu o demnitate ce părea să moștenească îndelungata experiență a unor strămoși pe cîmpul de luptă. Femeile erau modelate asemenea unor statuete grecești, iar finețea materiei din care fuseseră plăsmuite ne smulgea exclamații de entuziasm în timp ce încercam să ne alegem o favorită. De parcă ar fi știut că urmează o atît de dificilă alegere, ele zîmbeau cu încredere nu doar pentru partenerii lor, ci și pentru cei care le priveau din tribune, dar mai ales pentru noi, cei din fața televizoarelor, care le sorbeam plini de admirație fiecare mișcare. Și, înfofoliți în pături pînă la gît și tremurînd adesea de frig, ne bucuram că putem să-i vedem pe cei care ni se păreau iubiți de zei, ne bucuram că putem să savurăm spectacolul.
În timpul primilor ani petrecuți la Paris, între 1995 și 1997, n-am prea știut să privesc în jurul meu. Mi-am petrecut aproape tot timpul în biblioteci, săli de conferințe sau videoteci, deloc atent la ceea ce se petrecea lîngă mine și prea puțin interesat de spectacolul străzii. Citeam imens și participam la multe conferințe, străduindu-mă să văd pe viu oameni ale căror cărți le descoperisem în țară de la 18-19 ani și care deveniseră pentru mine adevărate legende. Seara era dedicată casetelor video cu cele mai mari filme din istoria cinematografiei pe care le împrumutam de la ENS și le comentam în compania prietenilor mei de la Saint-Cloud sau din rue d’Ulm. Abia cînd m-am întors la Paris pentru doctorat, în 2002, lucrurile s-au schimbat. Citeam în prima parte a zilei, apoi mergeam la cinematografe și la muzee sau, pur și simplu, mă plimbam. Doar acum începeam să înțeleg cu adevărat ce putea să însemne un flâneur și mă bucuram din plin de această descoperire.
În una dintre plimbările mele dezordonate, am ajuns într-o seară pe malul Senei. Am dat astfel peste ceea ce aveam să numesc „secta dansatorilor de tango”, un grup de 10-15 persoane care se întîlneau cu o anumită periodicitate și dansau în public chiar lîngă Sena. Pe acești oameni aveam să-i revăd vreme de trei ani, iar pe continuatorii lor i-am văzut ultima oară în vara lui 2018. Cineva aducea un casetofon masiv și îl pornea. Se auzeau, rînd pe rînd, diverse tangouri din epoca clasică (niciodată tangourile lui Piazzola), iar oamenii începeau să danseze, întîi mai timid, apoi cu mai multă convingere. Printre membrii „sectei” se găseau și cîțiva tineri, dar și cîțiva bătrîni, însă n-am văzut niciodată pe nimeni între două vîrste. Mișcările dansatorilor erau ezitante și destul de stîngace, era clar că era vorba despre niște învățăcei, nu despre niște maeștri. Însă după ce acești începători se roteau cît se roteau pe ringul de dans improvizat, intrau în scenă maeștrii. O doamnă de circa 70 de ani, cu o ținută aristocratică, perfectă dreaptă, purtînd uneori o rochie neagră, alteori o rochie verde, și un domn de circa 75 de ani, îmbrăcat în costum și semănînd un pic cu Leonard Cohen. Cînd cei doi începeau să danseze, toți cei care treceau prin zonă se opreau să-i privească. Dansau cu o precizie și cu o viteză incredibile, păstrînd însă în permanență un blînd surîs ironic, de parcă ar fi vrut să arate că-și păstrau detașarea chiar și cînd executau cele mai complicate mișcări. După ce terminau și aveau parte de furtunoase aplauze, își îndemnau discipoli să reintre în ring și încercau să le corecteze cu delicatețe greșelile, arătîndu-le la nevoie ei înșiși cum trebuia procedat.
Dacă dansatorii pe care-i vedeam la televizor păreau să propună un elogiu al tinereții și al vitalității fără limite, exhibînd splendoarea pur naturală a unor trupuri perfecte, fără inhibiții, fără rețineri, fără îndoieli, oferind punerea în scenă a unui erotism elegant și atotstăpînitor, bătrînii pe care-i vedeam pe malurile Senei se mișcau într-un alt registru, aducînd în prim-plan rafinamentul lor cultural și o anumită maturitate aristocratică însoțită parcă de zîmbetul misterios al unui daimon. Primii țineau să demonstreze că sîntem doar trupuri care pot, rînd pe rînd, să ardă sau să intre în amorțire, să cunoască extazul sau letargia cea mai adîncă, pe cînd cei doi maeștri parizieni ofereau dovada vie că trupurile nu sînt decît instrumente docile puse în slujba spiritului, prețioase unelte ale unor sofisticate exerciții de caligrafie.
Tangoul dansat la Buenos Aires era altfel, părea să respingă orice încercare de reconstrucție ficțională a lumii, trimițînd cu obstinație la cel mai pur realism. Nu era vorba despre metafizică, așa cum îmi imaginasem înainte să ajung în Argentina, nici despre melancolia care te împinge în pragul sinuciderii, ba nici măcar despre insidioasa insinuare a erotismului ce te face să te hrănești zile în șir cu voluptuoase fantasme. Dansul pe care aveam ocazia să-l privesc părea o descriere a societății argentiniene inspirată de un coregraf influențat cînd de romanele lui Zola, cînd de tezele școlii de la Frankfurt.
La Cátulo Tango, dansatorul-vedetă era un domn de vreo 50 de ani cu pîntecul ușor rotunjit din pricina trecerii vremii, cu părul grizonant și cu un costum lejer demodat. M-am gîndit imediat că am de a face cu un director de bancă ce-și poartă cu mîndrie bogatul trecut de seducător, regretînd trecerea vremii oarecum în felul lui Casanova care-și scria memoriile în castelul ducelui Waldstein din Boemia. Dansatoarea-vedetă, care venea din Venezuela și părea să aibă mai mult de 30 de ani, se lăsa pradă capriciilor și răbufnirilor partenerului ei, învîrtindu-se, unduindu-se, răsucindu-se, fără să-i iasă din voie, ca o soție recunoscătoare pentru că a fost smulsă din mizerie de bunăvoința soțului bătrîn și bogat. Cele patru perechi de dansatori care îi însoțeau pe dansatorii-vedetă păreau alcătuite din băieți de prăvălie și chelneri avînd drept partenere tinere plăpumărese și subrete. Geniul speciei veghea la amorurile lor furtive, le însoțea mișcările viclene, le acoperea urmele, fără să le promită însă nici măcar o clipă o soartă mai bună.
Cartierul San Telmo e o redută a desuetului înzestrată cu mult farmec. Amatorii de lucruri demodate sau măcar ieșite din uz pot să găsească tot ce le poftește inima în magazinele de antichități din zonă sau în Mercado San Telmo, o cochetă piață acoperită inaugurată în 1897 care seamănă cu Boqueria, deși nu are parte de abundența copleșitoare a paradisului alimentar din piața barceloneză. Dacă vrei să scapi de aglomerația de pe marile bulevarde din Buenos Aires, poți să te plimbi la întîmplare pe străduțele din cartier, admirînd case vechi ce seamănă cu niște bomboniere excentrice, tufe de bougainvillea ce țîșnesc parcă din piatră sau prăvălioare cu tencuiala căzută adăpostind mărfuri umile ce te fac să-ți amintești de filmele neorealiștilor italieni.
În centrul cartierului se găsește Plaza Dorrego, o piață de dimensiuni modeste, devenită un fel de Mecca a tangoului. Clienții barurilor, restaurantelor și cafenelelor care se află în clădirile din preajma pieței, aproape cu toții turiști străini, au la dispoziție mese și scaune de lemn așezate în așa fel încît să le permită să-i privească pe dansatorii de tango care țin să-și demonstreze priceperea. La orice oră ai veni, dansatorii de tango sînt acolo, pregătiți să îți ofere o mostră de culoare locală. N-am reușit să aflu dacă perechile care vor să se producă în fața publicului pot să o facă fără nici o constrîngere sau dacă ele au nevoie de un certificat de competență sau măcar de o înțelegere cu patronii localurilor din jur. N-am aflat nici dacă există o anumită regulă care dictează programarea dansatorilor, începînd, poate, cu novicii și terminînd, eventual, după miezul nopții, cu adevărații maeștri. Eu am ajuns acolo într-o zi de vineri pe la ora 11. M-am așezat la o masă din partea de nord a pieței, am cerut ceva de băut și am hotărît să aștept. După mai puțin de cinci minute, cînd se strînseseră, probabil, destui privitori, dansatorii s-au pus în mișcare. Foarte aproape de mine, dansa un domn cu o burtă apreciabilă și cu părul negru strîns în coadă care mă făcea să mă gîndesc la un bărbier plin de entuziasm ieșit să facă un pic de mișcare după ce muncise toată dimineața. Ezitam, totuși, dacă să-l consider un bărbier popular în cartier, care știe totul despre perdaf și perciuni, sau mai degrabă o reîncarnare a lui Sancho Panza poposită printre porteños pentru a le da cîteva dovezi de chibzuință. Partenera lui era o tînără ce abia dacă părea nubilă, foarte slabă, părînd să sufere de o intratabilă timiditate. Rochia gri pe care o purta mi se părea jignitor de scurtă pentru convențiile tangoului, însă mi-am dat seama imediat că nu e loc de purism în Plaza Dorrego și că pentru atragerea turiștilor nu e nevoie de trucuri foarte sofisticate. Bărbatul părea să danseze cu o nedisimulată mulțumire de sine, de parcă ar fi ținut să-și etaleze, în același timp, și arta, și bunăstarea, și amanta-trofeu, în vreme ce biata copilă părea rușinată și îmi dădea impresia că toate mișcările pe care le făcea aveau mai degrabă rolul de a o ascunde decît de a o scoate în evidență, permițîndu-i apoi să se întoarcă grabnic printre anonimi. N-a reușit să dispară decît după ce a trecut pe la toate mesele de lemn, însoțită de partenerul ei plin de suficiență, ținînd în mîna dreaptă pălăria în care li se cerea privitorilor să pună cîteva bancnote pentru a-și arăta prețuirea față de dansatori.
Mi s-a spus că Boca e cartierul infamiei, sediul general al tîharilor, samsarilor, bișnițarilor, dar și al proxeneților, escrocilor sau hoților de buzunare, cartierul în care nu ai voie să rătăcești la întîmplare, ci trebuie să urmezi cuminte mulțimile de turiști revărsîndu-se neglijente pe singurele două-trei străduțe considerate sigure. Am urmat sfaturile prietenilor mei de la Buenos Aires și n-am ieșit decît puțin de pe traseele prestabilite, descoperind sărăcie și tristețe, la fel cum se întîmplă la periferiile orașelor noastre. În zona sigură și mai ales pe El Caminito, strada-muzeu făcută celebră de inspirația și încăpățănarea pictorului Benito Quinquela Martín, care a restaurat între 1950 și 1959 cîteva zeci de clădiri din zonă pentru a le reda aspectul inițial, vopsindu-le în galben, albastru, ocru, verde și portocaliu, turiștii fotografiau cu grăbire tot ce li se părea demn de atenție : statuia de ceară a Papei Francisc binecuvîntînd mulțimea de la un balcon alături de statuia de ceară a lui Maradona care o asista aprobator, mostre de artă stradală, tarabe cu suveniruri, bărbați cîntînd la bandoneon, dansatori de tango mișcîndu-se cu greu prin mulțime, acuarelele tinerilor pictori întinse la soare în așteptarea cumpărătorilor, copii vînzînd tricourile echipei Boca Juniors etc. Deși fermecat de culorile vii ale căsuțelor de pe El Caminito, precum și de spectacolul zgomotos al străzii, am obosit la un moment dat, așa că m-am așezat pe terasa unui restaurant din zonă care propunea și momente de tango. În timp ce-mi mîncam parrilla, am avut suficient timp să-i privesc pe dansatori. El părea să aibă cel mult 30 de ani, era slab, purta pantaloni negri și o cămașă albă. Afișa o siguranță de sine dezarmantă și un permanent surîs provocator. Dansa cu o anumită lehamite, cu o lentoare studiată ce-i permitea să sugereze că nu dă doi bani pe grandoarea umanității ori pe vorbele mari ce ne sînt vîrîte în cap încă de pe băncile școlii. Partenera lui era mai tînără, abia dacă trecuse de 20 de ani, purta o rochie și mai scurtă decît a fetei din Plaza Dorrego, însă trupul ei nu păstra nici o urmă de sfială, se mișca lasciv în mod natural, ca într-o meșteșugită și, în același timp, brutală pledoarie pentru nerușinare. Dansul celor doi transmitea o autenticitate sordidă, autenticitatea vechilor lupanare în care s-a născut tangoul. Simțeai că proxenetul își etalează marfa, expune nurii protejatei sale, sperînd să stîrnească interesul celor care nu veniseră la Buenos Aires doar pentru a vedea orașul. N-am rămas destul de mult timp în zonă pentru a vedea dacă oferta bărbatului fusese luată în seamă, însă nu m-aș fi mirat deloc s-o văd pe femeie retrăgîndu-se în una dintre cămăruțele din spatele restaurantului în compania unui turist olandez. Mi s-ar fi părut firesc ca un dans care începe în lupanar să sfîrșească în lupanar.
În limba română, acest text a mai apărut în revista ”Observator cultural”, nr 970, pag 8-10.
