Să ne odihnim

Valentin a primit de la mine de ziua lui un robot. Unul mic dintr-un plastic dur cu câteva inserții de metal și un creier funcțional . M-am așezat pe o piatră și am lăsat robotul pe jos, apoi m-am apucat să-i mai spun o poveste despre lumea viitorului.

Omulețul mă întâmpinase în șosete, abia îl auzisem. Covoarele din casa familiei Grand sunt extrem de moi. Ochii omulețului sunt aproape negri. Niciun membru al familiei nu avusese vreodată, de trei generații încoace, ochi de culoarea asta. Genele lor preferau albastrul. M-a poftit să rămân în hol, o s-o anunțe el pe stăpâna casei.

Doamna Grand era pasionată de arta portugheză și avea un raft special pline de albume cu Azulejo. Omulețul lua din când în când câte o carte și sub pretextul că o șterge de praf, o răsfoia stând pe un scaun în sufragerie. Zâmbetul doamnei Grand dezvelea o pereche de dinți mărunți, înșirați ca perlele naturale și inegale pe o sârmă invizibilă. Domnul Grand o rugase de câteva ori să ducă mâna la gură când râde sau cască pentru ca această podoabă sau mai bine zis defect, să nu se dezvăluie oricui. Ei i se   păruse o lipsă de politețe din partea lui. Nu era prima. Dintr-o colivie se auzea un papagal care repeta Grand, grand, papa grand. Suna ca o arie pe care o știa pe de rost și pe care o repeta ca o divă.

Suntem experți în știința fericirii! Robotul va face toată treaba în locul dumneavoastră doamnă Grand iar dumneavoastră o să reîncepeți să trăiți, ce ziceți? Agentul de vânzări o privea în ochi. Nu se mai spune arta fericirii, acum e pură știință, dar n-aș vrea să intru în prea multe detalii filosofice ca să nu vă obosesc, a adăugat el. Doamna Grand se îmbujorase, trecuse multă vreme de când soțul ei nu îi mai adresase o privire profundă. Diferența de adâncime era între o chiuvetă și un ocean. Omulețul a apărut tulburând scena, doamna Grand a făcut un semn fluturând în aer mâna ei filiformă. Mă mai gândesc, i-a zis ea agentului. E o decizie majoră. Îmi va schimba viața. Bărbatul a clipit scurt și-a strâns hârtiile înșirate pe masă și a privit spre tavan. Mă gândeam să începeți cu un model simplu care dă cu aspiratorul, spală vasele și sortează rufele pe culori. Doamnei Grand i-au revenit în minte serile în familie, domnul Grand cu laptopul în brațe lucrând asiduu și cei doi copii ai lor glisând degetele pe telefoanele mobile. La masă erau cu toții tăcuți și deși se încerca păstrarea unei tradiții de cină în familie, atmosfera era mai degrabă una de spital de nebuni. Micile ecrane touch screen, sclipeau din când în când, așezate lângă farfurii anunțând de fiecare dată venirea unui mesaj important.

Vă las cartea mea de vizită, a zis agentul, când vă hotărâți vin cu modelul, sper să fie pe stoc. O să vă ajut și la montarea lui, stați liniștită, îmi place să știu că totul iese perfect. Avem și o echipă de tehnicieni la dispoziție, însă eu (și a subliniat cuvântul eu) vreau să fiu sigur că las clientul complet satisfăcut. Doamna Grand l-a condus spre ieșire moment în care m-a zărit stând în hol stingher ca un musafir neinvitat. Auzisem discuțiile fără să vreau dar nu mă simțeam cu nimic vinovat. Omulețul în șosete s-a retras mergând cu spatele, un semn de politețe în țara lui. Doamna Grand m-a poftit într-o încăpere alăturată și m-a rugat să iau loc la masa rotundă. O să-l aducă pe Valentin. Am rămas singur și mi-am scos din geantă un caiet studențesc și două-trei creioane. Chipul omulețului care pășea silențios ca un duh peste ape îmi rămăsese în minte. Am rătăcit cu privirea peste cotoarele cărților și am observat că aveau exemplare extrem de valoroase. Curiozitatea m-a împins să iau unul dintre ele, O Istorie Rară a Țărilor de Jos, și am constatat cu stupoare că era doar o copertă lipită cu măiestrie pe o cutie de carton. Înăuntru nu se afla nimic. Domnule profesor, s-a auzit din spatele meu o voce care m-a făcut să tresar. Omulețul revenise aducând o tavă de argint pe care erau un pahar cu apă și o farfuriuță cu dulceață de vișine. Am revenit la masă încercând să-i explic ce făceam în fața bibliotecii dar el m-a liniștit. Toată e așa, nimeni nu citește în casa asta. În afară de mine, bineînțeles, dar eu îmi țin cărțile în camera mea sub pat, de teamă. Când dau recepții simandicoase, se laudă cu averile lor inestimabile, în lumea lor e o-bli-ga-to-riu să ai chestii d’astea. Altfel ești considerat un nimeni. M-am interesat de Valentin, era prima oară când îl vedeam, aveam să fiu profesorul lui de fizică. De teamă? am întrebat eu politicos. Din prima clipă îmi plăcuse omulețul, cu pielea lui măslinie și ochii blânzi, cu mâinile mici ce păreau pricepute, cu prezența lui vaporoasă. În țara mea, în India adică, se cade să fii discret și plin de compasiune. Nu vreau să le tulbur obiceiurile cu ideile luate din cărțile mele vechi. De multe ori, ideile au născut dezastre, orori. Mai ales de doamna Grand mi-e cel mai teamă, un pas greșit și se va arunca în râul mereu tulbure de la marginea cartierului.

Doamne! am apucat să zic eu și în încăpere, condus de doamna Grand, a intrat Valentin. În viața mea nu-mi fusese dat să văd o priveliște mai înfricoșătoare. Începeam să pricep aluzia la râul tulbure și la mersul în șosete al indianului. Sper să nu vă speriați, domnule profesor, a început doamna Grand pe un ton blând și vesel ca o ploaie de vară. Au mai fost și alții dar nu au rezistat prea mult. În fond, dacă vă gândiți bine, e doar un băiat de treisprezece ani. M-a așezat pe scaun. L-am poftit pe Valentin să ia loc. Omulețul care dispăruse, a revenit cu un teanc de cărți și caiete pe care le-a așezat pe masa din fața noastră. Apoi el și doamna Grand au ieșit din încăpere.

Valentin a scos din buzunar un telefon mobil și a început să gliseze degetul pe ecran schimbând imagini după imagini. L-am rugat să-mi arate și mie. A ridicat ochii și pentru o clipă m-a privit cu indiferență, apoi a revenit la ce făcea. Poate că firea lui apatică avea nevoie de stimuli și cantitatea uriașă de informații din micul aparat îi satisfăcea dorința.

• Aș transforma toată școala într-un robot. Nevoia indică funcția, funcția creează forma, a zis Valentin cu ochii-n telefon. Ce părere aveți domnule profesor? Se pare că nu pricepeți cum va arăta viitorul.
• Ce fel de robot? Ai putea să mi-l descrii?
• În primul rând unul fără ochi, i-aș suprima vederea, cred că înțelegi de ce, un urât ca mine nu are nevoie să fie văzut.
• Dar nu ești urât, am zis eu calm. Ești doar altfel.
• Vezi, a zis băiatul, altfel e o povară. Într-o bună zi acest cuvânt nu va mai exista pentru că dis-cri-mi-nea-ză.

Nu auzisem niciodată o asemenea idee, oare câte ciudățenii mai treceau prin micul lui cap? Sigur își lua informațiile din telefon pentru că biblioteca lor nu conținea nimic. Avea și cărțile de școală, cele pe care le adusese omulețul, dar era clar că pe Valentin nu-l interesează. Am început să îi prezint câteva principii și legi ale fizicii, băiatul nu-și ridica ochii din telefon.

• ..profesor…vă pierdeți vremea. Și pe a mea la fel.
• Ești un băiat foarte deștept.
• Credeți? Și asta e o discriminare, a spus el pe un ton moale.
• Doamna Grand, mama ta, mi-a vorbit foarte frumos despre tine, mi te-a prezentat într-o lumină favorabilă….
• Lumina ecranului de telefon…, a râs Valentin.
• Și omulețul care a adus cărțile…
• Mama e sătulă de viața asta, dar nu are curaj să admită că trăitul ăsta idiot de dimineață până seară, cu grijile zilnice și cu aranjatul programului pentru a doua zi, o s-o ucidă.
• Venise un agent de vânzări să-i propună ceva, am auzit fără să vreau.
• Ăla îi dă târcoale, a simțit că e o femeie neglijată.
• Așa se simt mai toate femeile, ai să vezi.
• Mama chiar e. Tata a vrut să aducă în casă câțiva roboți ca să ne facă viața mai ușoară, la început ea n-a fost de acord spunea că își pierde rolul ei de femeie. Uneori seara atmosfera în casă e groaznică, soră ’mea face tot posibilul să contribuie la ea. O dată a adus un porumbel mort și l-a pus sub scaunul mamei. Legile fizicii sunt: obstacolul, așteptarea, iluzia, tăcerea și moartea. Femeile pricep totul, de fapt, ele sunt ființele viitorului.

Am tăcut. Unde e speranța? Chipul lui Valentin în lumina după amiezii părea mai frumos, o pată roșcată de soare la apus îi contura jumătatea de maxilar rămasă. Avea și el dreptate, imaginea exterioară e importantă, ceea ce cred ceilalți e valoros. Să semeni cu ei, altfel ești exclus. A întins telefonul spre mine și mi-a arătat o imagine cu o fată cu buzele botoxate.

• Ei? Ce spun legile fizicii?
• Mai degrabă ale chimiei, am zis eu zâmbind. O cantitate însemnată de feromoni se degajă în aer cu o forță egală cu capacitatea ta de a-ți pierde vremea.

Valentin a izbucnit într-un râs frenetic.

• Agentul ăla de vânzări se dă cu parfum cu feromoni, cred că și robotul lui e plin de ei, am văzut un prospect uitat la noi. „În timp ce spală vase, dă cu aspiratorul, face patul, robotul emană o substanță care te stimulează să faci sex. Atunci robotul trece pe modul sex și ai parte de cele mai grozave orgasme din viața ta.” Există și o aplicație pe telefon care face toată treaba asta. Uneori la cină, soră ’mea folosește aplicația și geme ușor închizând ochii.

A bătut cineva la ușă apoi a intrat tiptil. Era omulețul care adusese o cană mare cu apă rece. Valentin l-a privit și i-a făcut o poză cu telefonul mobil. Omulețul a apucat să se ferească un pic, era evident că nu-i convenea dar nici nu dorea să-l tulbure prea tare pe băiat. A mai făcut câteva ture prin încăpere apoi a ieșit.

• Mi-e milă de el, a zis Valentin. Uneori mă pufnește râsul când îl văd în șosete cum încearcă să fie cât mai discret ca și cum ar dori să disloce cât mai puțin aer. Roboții au apărut pentru ca noi să ne odihnim iar ei să ne îndeplinească dorințele. Mintea omenească a muncit prea mult. Aș vrea să-ți arăt ceva…

Valentin s-a dus spre un sertar al bibliotecii și de acolo a luat ceva mic, ceva ce încăpea în pumnul lui. Când l-a deschis am văzut că înăuntrul lui era un cocoloș de pâine sau de plastilină, ceva moale. Mi l-a pus în palmă. Era cald.

• E un creier. Gândește pentru mine. Eu l-am construit, pentru că al meu mă vede mereu urât, bolnav, fără speranță. Ăsta, așa mic cum, e mă vede frumos și mai are și bunul simț să stea la distanță să nu mă sufoce.

Îmi ardeau palmele, simțeam că venisem pentru altceva și mi-era ciudă că gândul îmi fugea la omulețul în șosete, la chipul urât al lui Valentin și la încă tânăra și arătoasa doamnă Grand. De multe ori când vrem să fim măreți, noi oamenii izbutim să fim banali și să emitem gânduri neînsemnate, natura noastră umană atârnă doar de un impuls sexual.

• Să ne odihnim, mi-a propus Valentin. Pun creierul la loc în sertar și mă așez pe canapeaua de acolo. Tu faci ce vrei.

Am realizat că plăpânda ființă nu avea nevoie de lecțiile mele, știa destule, intuia viitorul și îi era de ajuns, obosise. Un pahar cu apă rece, o cameră răcoroasă îi erau suficiente nu avea nevoie să caute fericirea prea departe, Valentin avea dreptate, urâțenia lui îl avertizase încă de la naștere despre chestiile cu adevărat importante. Dis-cri-mi-nat, îmi suna în ureche. Începeam să mă simt și eu la fel, încă de mic mi s-au inoculat principii de etică și morală pe care le-am văzut încălcate grav de-a lungul vieții, cei care le nesocoteau nu pățeau ni-mic. Viitorul fără vreo religie anume va însemna un triumf al egoismului, va încuraja un sine afundat în el însuși ca într-o pernă cu memorie puțină, un stimul slab pentru ca oamenii s-o ia de la capăt în fiecare zi, deși nu vor mai înțelege de ce. Nu există trebuie. Atunci ce? Atunci nimic. Viața va fi o formulă, un spațiu caduc al unei existențe fără rost. Nu chipul hidos sperie, ci gândul chircit în sertarul închis al conștiinței, nu știi ce scornește. Compasiunea este capacitatea subtilă de a prețui aproapele, de a nu-i tulbura ființa în niciun fel, de a fi acolo doar la chemare, nedorind controlul acțiunilor sau gândurilor sale. Compasiunea nu e o emoție, e un omuleț în șosete.

În seara aceea a plouat mult. Seara potopului. Arca lui Noe s-a pus pe ape pe o vreme asemănătoare, Noe nu a priceput atunci că rolul lui adevărat era să elibereze chinul, să-i oprească multiplicarea. Lui Valentin nu i-au spus că boala lui e fără leac. Nu era nimic de spus unui băiat al cărui sânge fusese încă din naștere amestecat cu venin.

Noul Noe va lua în arca lui, doi copii foarte bolnavi, doi oameni urâți, doi roboți, o oaie stearpă și un omuleț în șosete.

Desen de ALINA GHERASIM