Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
E un interlocutor fermecător. Jo Nesbø, unul dintre cei mai faimoși autori de romane cu tentă politiștă din lume la acest moment a fost de curând, în România. Cărțile sale, traduse în peste 50 de limbi, cu vânzări care au depășit 40 de milioane de exemplare, sunt și în limba română, mai ales la editura Trei, dar și (de curând) la Editura Humanitas Fiction. Jo Nesbø a fost, de asemenea, fotbalist de top și este lider, de mai mult timp, al uneia dintre cele mai apreciate trupe muzicale din Peninsula Scandinavă.
Ați spus cândva că, până la 35 de ani, ați avut o viață normală. Să înțeleg că atunci când scrii romane polițiste nu mai ai o viață normală?
În mare parte, viața mea a rămas la fel. Ceea ce înseamnă, da, că nu mai e chiar la fel. Ce-i drept, tind să uit că munceam mai mult înainte – în sensul în care aveam un șef și un serviciu stabil, cu program. Însă, și acum trăiesc în același oraș, chiar dacă trăiesc într-o altă casă, am aceeași prieteni. Da, programul mi-l fac eu. E și nu mai e la fel. E mai bine acum.
Dar ce schimbă major pentru dumneavoastră această cotitură de carieră?
Simplu spus: sunt eu acum propriul meu șef. Am o educație economică – eu am lucrat ca agent de bursă în perioada în care se câștiga foarte bine în acest domeniu. Am avut tot timpul acest plan – să câștig mereu suficient de mulți bani încât să pot să îmi plătesc apartamentul în care locuiam, să lucrez pe cont propriu, să scriu cărți, să fac muzică. Schimbarea mea de statut profesional a coincis cumva cu primul roman. Mi-am dat demisia din funcția de analist financiar pe care o aveam atunci și, la trei săptămâni după această decizie, am fost anunțat că există cineva care vrea să îmi publice cartea.
Cine e Harry Hole, polițistul alcoolic și dependent de vitamina B12? Când l-ați întâlnit prima dată? Și, în genere, ce vrea el?
El e marele meu personaj, da. Harry nu vrea nimic, aparent. El caută un fel de a fi, un fel de a exista care să nu îl doară. Nu pare că un asemenea personaj vrea dragoste, nu are ambiții, pur și simpli vrea să ducă o viață lipistă, dacă se poate, de orice tip de durere. Dar, de fapt, el caută ceva – adesea, fără să își dea seama, inconștient. Caută dragoste și, prin ceea ce face, poate fi și este foarte util societății în care trăiește. El este unul dintre cei care instituie ordine în societate; caută să găsească monstru și să îl strivească, să îl neutralizeze. Probabil însă că dacă l-am întreba direct pe Harry, mucalit și cinisc și aaprent dezabuzat cum este, am primi, cred, un răspuns cu totul diferit. Harry a fost inventat în 1997, cu ocazia unui zbor către Sydney. Atunci am mers în Australia pentru a avea o vacanță și pentru a scrie relaxat, dar evoluția sa în romanele mele nu este una liniară. Aș spune că a fost reinventat pe parcursul timpului. În primele două romane, el este situat cumva ”în spatele camerei”; ulterior, în romanele de după primele două, devine nucleul acțiunii. Se mută cumva în față, iar acțiunea pivotează în jurul lui.
În ce fel Harry Hole este Jo Nesbø? Cum sunteți, dacă sunteți, el?
Este, aș spune, ceva ce împărtășim. Să zicem așa: amândoi suntem aceeași combinație de fire romantică, fire analitică și de fire puțin cinică.
Cum vă construiți personajele? Aveți o rețetă? Care este metoda dumneavoastră?
Aș folosi mai degrabă al doilea termen pe care l-ați avansat dumneavoastră – așadar, mai degrabă ”metodă” decât o rețetă. În primul și în primul rând, caut ceea ce este în raport de contradicție – am în vedere ca acest raport, esențial pentru a da tensiune și miez unui roman, să privească fie personajele între ele, fie într-unul și același personaj. Dar ceea ce spun aici e doar o primă etapă – pentru că, în al doilea rând, ceea ce caut eu ca fiind personaje depinde și de modul în care sunt acestea folosite. Dacă un personaj are o apariție episodică, mai degrabă accidentală în poveste, atunci o să îl construiesc într-un fel, cu exact caracteristicele de care am nevoie în povestea respectivă. Dacă însă personajul este unul principal, care se identifică cu povestea, așa cum este cazul lui Harry Hole bunăoară, atunci metoda după care ”pun pe el” caracteristică diferă în mod obligatoriu. Dacă ne uităm la istoria literaturii, vedem că, spre exemplu, un personaj construit ca ”preot”, va rămâne preot pe tot parcursul romanului. Reiau ideea: am nevoie, cea mai mare nevoie să construiesc personaje contradictorii, care dau energie, dau tensiune arhitecturii romanelor mele. Am putea folosi cu privire la tipurile acestea de personaje pe care eu le caut foare mult cuvântul ”inconsecvență”; pentru că ele, puse în fața acelorași alegeri, vor merge pe drumuri diferite și, adesea, vor ajunge în situații de confruntare. Dar aceasta mă ajută; motorizează cărțile mele. Nu fac numai eu una ca asta – e o metodă de care fac uz multe dintre poveștile moderne, fie ele romane sau filme. Vedem aceasta, spre exemplu, și în ”Urzeala tronurilor”, serialul fenomen în întreaga lume acum: este plin de personaje inconsecvente acolo, cu comportante care tind să fie cu totul altele decât acelea pe care le așteaptă oamenii obișnuiți și, prin urmare, este foarte multă tensiune în joc. Încă ceva: ideea aceasta, care este echivalentul unui principiu, de a construi personaje care să nu fie consecvente vine înainte de începe să le ”prepar” – știu dinainte că ele așa trebuie să ”intre” în carte, că numai dacă sunt în acest fel, ele îmi sunt de ajutor. Deci, am această ”tendință” – și pe ea încarc atribute pentru fiecare personaj în parte.
Care apreciați că este nota distinctă pe care o aduc romanele dumneavoastră, în comparația cu alte creații de acest gen?
Pe de o parte, îmi este dificil să vorbesc despre tema aceasta, pentru că eu parte a lor. Eu m-aș uita la modelul tipic după care este construită literatura scandinavică de acest tip – e o literatură care are o anume agendă politică, una care tinde să critice societatea despre care este vorba în acțiunea romanelor. Poveștile mele au, desigur, un caracter politic – ceea ce nu este totuna cu a avea un caracter ideologic; dar caracterul politic, în sens generic vorbind, nu le poate fi contestat. Ei bine, dincolo de această amprentă politică, eu cred că în ceea ce fac eu în romanele mele polițiste mă situez mai aproape de modelul american – și aceasta ține, mai ales, de influența literaturii americane de acest tip cu care eu, de fapt, am crescut. Tatăl meu a crescut în America și mi-a adus o mulțime de cărți facinante. Da, sunt undeva pe la mijloc – între ceea ce se face specific în Scandinavia și ceea ce se scrie în Statele Unite. Îmi place să spun despre mine că sunt cu un picior în literatură scandinavă și cu al doilea, în literatura americană.
Se învață meseria de a scrie romane polițiste? Sau e mai degrabă o chestiune de vocație?
Nu prea știu – nu am o experiență directă decât cu mine însumi. Și eu am învățat, mi-a plăcut să învăț să fac una ca asta. În general, ca să spui povești sau ca să scrii, trebuie să ai, în primul rând, o atracție pentru citit; cred că nu se poate altfel. La fel e și cu muzica, și știu ce spun, căci și aici am o anume experiență personală: asculți muzică și, apoi, poti să creezi muzică. Este drept că unii oameni au, cu siguranță, un talent natural pentru a spune povești. Mulți însă nu – și atunci ei pot să învețe să scrie. La o analiză psihologică, The Big…
Five. The Big Five, un test foarte utilizat în psihologia personalității acum….
Exact. E vorba despre acele cinci principii – agreabilitate, conștiinciozitate, deschiderea către experiențe, extroversie și…
Stabilitate emoțională. Da, acesta este The Big Five.
Bun. E un instrument foarte bun – îți scanează personalitatea printr-un test relativ ușor care scoate însă la iveală o analiză profundă. Ei bine, de ce aduc în discuție acest test? Pentru că la un astfel de test, m-am situat întotdeuna la mijloc, fără să cad în extrem. Scor mediu, între extrovert și introvert, scor mediu între a fi foarte deschis la noi experiențe și a fi mai degrabă prudent și așa mai departe. A existat însă o dimensiune pentru care am obținut un scor foarte foarte ridicat – și cei care erau cu mine acolo au spus că, dacă aș fi obținut un scor ceva mai mare, probabil că ar fi trebuit să fiu trimis la vreun spital de profil. Acest scor mare – care nu este totuși periculos, sunt totuși în ”limitele categoriei” – are legătură cu pasiunea mea pentru a scrie acest tip de literatură. A scrie și, desigur, a citit acest tip de literatură.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră ca romancier întâlnirea cu Dostoievski – și, mai precis, cu romanul ”Crimă și pedeapsă”?
E, fără nici un dubiu, o mare întâlnire. Și sub raport psihlogic, și în sensul construcției unui roman. Cred că este foarte important, a propos de Dostoievski și de ceea ce face el în mai multe dintre cărțile sale, să te pui în locul, să privești lumea din perspectiva unui personaj nevroic, a unuia care vede exteriorul său conform nevoilor sale și care este crispat, care nu are încredere în propria persoană și care, mai mult, cumva tânjește după o criză. Cred că un scriitor de la noi, Knut Hamsun, autor cu Premiul Nobel, este cumva, din unghiul acesta de vedere, ”rudă” cu Dostoievski – și el are personaje care aproape că târjesc după tot felul de crize și chiar li se întâmplă așa ceva.
Nu plec departe de Dostoievski, dar simt nevoia să fac o comparație cu lumea fimului: dacă un personaj are un monolog interior, probabil că realitatea despre el este exact opusul. Când avem o conversație, nu spunem mereu ceea ce ese adevărat; unii psihologi spun că ar fi vorba cam de jumate-jumate, adevărat-fals. Într-un film, practic, acțiunea înclocuiește personajul. În literatură e altfel. Și Dostoievski, și Hamsun își construiesc personajele descriindu-le și, în același timp, le creează fix altfel decât modul în care ele se descriu pe ele însele. Cred că așa ceva am învățat și eu destul de bine – și anume, să construiesc un personaj (fie din unghiul său de vedere, fie situându-mă în afara lui și analizându-l). Știu că poate să pară un detaliu tehnic – este și așa ceva -, dar cred că este important să aduc în discuție o diferență care, pentru proză, e foarte importantă. Și anume: să facem diferența între propoziția ”ea a rostit furioasă” și ”ea a rostit cu o voce supărată”. În prima dintre ele, eu, cel care descriu ceea ce se întâmplă, mă poziționez cumva în interiorul personajului. În al doilea exemplu, eu sunt deja în afara personajului – fie și numai ca observator discret al gesturilor acestui personaj; și, pentru acest caz, cititorul va fi cel care va decide cum este cu adevărat acest personaj, dacă e furios în sinea lui sau dacă are doar o voce mai ridicată, o tonalitate teatrală, exagerată.
Știu ”pe surse” că vă este foarte dificil să puneți titluri cărților dumneavoastră. De ce vă este așa de dificil?
Îmi place foarte mult ordinea. Spre exemplu, în seria cu Harry Hole, titlurile mele au un singur cuvânt – stresant să îl aleg pe cel care mi s-a părut a fi cel mai potrivit. Cred că atunci când scrii tinzi să îți aplici singur niște restricții – nu e rău, pentru că aceasta te face să devii mai creativ. Când aleg să ca titlul de carte doar un singur cuvânt, cu alte cuvinte când aleg să mă limitez la un cuvânt, cred, uneori, că îmi pun niște restricții prea drastice. Am, da, aceastp tendință de a contrage cât mai mult titlurile – mai în glumă, mai în serios, probabil că undeva în viitor voi ajunge la niște titluri formate doar din 2-3 litere. Această tendință pe care o am, în raport cu alegerea titlurilor, face lucrurile mai ușoare și, în același timp, mai dificile. Pentru mine, un titlu trebuie să funcționeză înainte să scrii propriu-zis romanul; el trebuie să mă bage în priză. Dacă titlul tău capătă sens la final, atunci de ce l-am mai pune pe prima copertă a cărții? Un titlu trebuie să deschidă povestea, să seteze deja cumva scena în care se vor derula evenimentele. Da, nu e simplu, nu e simplu deloc.
Ascultați muzică atunci când scrieți? Vă ascultați propria dumneavoastră muzică?
Niciodată piesele mele – niciodată atunci când scriu. Dar, da, ascultă muzică atunci când scriu, multă muzică.
Ce ritm zilnic aveți?
Am fost un alergător de cursă lungă în această privință; deci, pot scrie mult într-o zi. Dar aceasta nu înseamnă că scriu în fiecare zi. Sau, să spun altfel: la început obișnuiam să scriu foarte mult, undeva la 12 ore pe zi. În ultima vreme însă, îmi ”porționez” altfel zilele – scriu, în medie, cam 4 ore pe zi. Dar, din nou, nu scriu în fiecare zi. Nu am o rutină care să mă țină acele patru ore lipit de scaun, zi de zi. Înainte, de asemenea, obișnuiam să scriu seara sau chiar noaptea; acum însă încep devreme, când mintea e odihnită și ideile sunt limpezi. Când e să scriu, încerc, dimineața, după ce sunt treaz, să nu citesc, să nu ascult vreo carte, să nu privesc la televizor – încerc să mă concentrez pe scris. Cred că primele trei-patru ore de dimineața sunt orele de aur, când ești în cea mai bună formă a ta și mă străduiesc să profit de aceasta. Revenind la rutina scrisului, viața mea din ultimii ani nu mi-ar permite așa ceva; mă trezesc adesea într-un hotel, într-o țară străină, cum e cazul și acum, când stăm de vorbă. Dar, dacă sunt în Oslo și dacă nu am altceva de făcut – muzică, spre exemplu -, da, mă trezesc dimineața și încep să scriu. Niciodată acasă! Merg într-o cafenea – unde, evident, ascult și muzică – și scriu acolo 3 ore, 4 ore.
Cum a fost să îl (re)vizitați pe Shakespeare prin ”Macbeth”?
M-am simțit ca atunci când scriu o carte ”a mea”. Odată ce am luat decizia cum să abordez această ”sarcină” – de a rescrie, în limbaj actual și cu un context la zi, una dintre piesele marelui Will -, lucrurile au decurs oarecum normal. De regulă, atunci când scriu o carte, petrec destul de mult timp construind firul narativ – petrec undeva la șase luni numai pentru aceasta. În cazul de față, exista deja intriga. A rămas ca eu să imaginez ceva ”la zi”. Și am făcut-o, ca și cum aș fi scris ceea ce eu scriu de obicei. Dar ce a trebuit să fac diferit, a fost să refac un context al anilor 1970, să creez orașul acesta imaginar. De asemenea, în cazul unora dintre personajele din opera originară, a trebuit să fac anumit operații de ”extindere”.
Sunteți un vultur, atunci când scrieți?
Da. Am mai spus odată aceasta. De acolo știți, nu?
Da. Dintr-un interviu pe care l-ați dat la un moment dat.
Sunt un vultur atunci când scriu, da. Sunt așa, în mai multe sensuri. Când fac cercetare pentru o carte, îmi acord destul de mult timp. Spre exemplu, când am scris ”Fiul”, am stat într-un azil pentru consumatori de droguri și am încercat să observ cu cât mai mare acuitate ce se întâmplă. Am avut o cameră, care a aparținut unui consumator de droguri, și, da, mă simțeam ca un vultur – pentru că încercam să obțin totul din acel loc, să iau în mine tot ce era acolo, astfel încât să fiu cât mai în măsură să le redau citorilor mei realitatea.
Ce este ”literatura punk rock”?
Este ceea ce încerc să fac eu. Cred că, într-un fel, literatura polițistă este o formă de ”punk rock” – una, desigur, literară. Toți cunoaștem structura unor astfel de roman – există o introducere, un cuprins și există o încheiere. Există și sentimentul de interacțiune cu cititorul – el știe că se încearcă manipularea sa, știe că vor fi folosite anumite trucuri pentru a-l face să nu știe adevărul, iar cititorul, la rândul lui, încearcă să descopere cine este făptașul. Or aceasta este cumva similar cu ceea ce se întâmplă la un concert de rock – cu publicul care încearcă să se urce pe scenă și poate chiar să preia instrumentele de la formație și să cânte împreună cu ei. Aș mai aduce în discuție o comparație posibilă: să faci romane polițiste e și similar cu alergerea pe suta de metri. Toată lumea o poate face – dar, pentru a fi cu adevărat bun, pentru a atrage atenția, trebuie să găsești acel detaliu care te va diferenția.
Înregistrăm dialogul nostru la numai câteva ore după ce Liverpool a spulberat-o pe Barcelona și puțin înainte de meciul celor de la echipa dvs favorită, Tottenham. Mai visați să jucați fotbal la ei, la Tottenham?
Ce meci. Uluitor meci al celor de la Liverpool. Pentru istorie. Visez, dar nu la Tottenham. Visez aceasta: că antrenorul meu, de la Molde, actuala campionă a Norvegiei, mă sună la telefon și îmi spune – ia-ți de urgență ghetele, am avut o accidentare, trebuie să intri rapid pe teren….
notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ.