Poștașul

Poștașul circula prin cartier cu bicicleta. Nu o lega niciodată. Toată lumea îl cunoștea, chiar dacă unele persoane nu primiseră niciodată scrisori, reclame, vreo înștiințare, amenințare, somație de la fisc, extrase de cont de la bancă sau orice fâșie de hârtie împăturită în grabă și vârâtă într-un plic ștampilat, cu timbru ordinar sau de colecție. Apoi, a dispărut, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Nici urmă de poștaș. Vecinii dădeau cu presupusul, în timp ce-și țineau cățelul strâns în lesă. Tanti Poenica a zis că a murit. S-a răspândit rapid vestea. Ar fi făcut atac de cord de la căldură ori de la geanta grea pe care o sălta pe spate zi de zi, ca soldatul ranița. Nu se știa exact. 

Când pensionarii n-au primit pensia două luni la rând, s-a îngroșat treaba. Da, oricât ar putea părea de bizar, mai erau câțiva care o primeau prin poștă, n-aveau carduri, le era frică să nu-i pândească hoții pe la colț de stradă și să le-o fure. Ei s-au adunat într-o seară în fața blocului, cu plasele în mână, în care și-au vârât portofelul și ochelarii, un pachet cu biscuiți și-o sticlă cu apă. După îndelungi negocieri, au decis să meargă în audiență la șeful de oficiu poștal. S-a ales un lider. Acesta a fost imediat contestat și înlocuit cu unul mult mai tânăr, profesor la o școală din cartier. Motivul era unul obscur, nu ar avea sens să-l amintim. Al doilea lider ales a făcut pneumonie cu o zi înainte de a merge în audiență. A fost și el înlocuit, cu o femeie, acum. Tanti Zița și-a luat o nepoată, studentă la drept, să o încurajeze și, dacă i se face rău în biroul cu aer condiționat, să o stropească neapărat cu eau de cologne, nu cu apă, că de la apă o apucă frisoanele și nu-și mai găsește cuvintele. Intră cuvintele la apă, cum ar veni treaba.  

De vreo două săptămâni, poștașul a reapărut. (Nu știu dacă are vreo legătură cu sfatul bătrânilor sau nu, cu tanti Zița care s-a întors victorioasă de la oficiul poștal, fluturând o batistă, semn al instaurării unei stări de solidaritate între cetățeanul-victimă și cetățeanul din biroul cu aer condiționat, posesor al unui autoturism de colecție, cumpărat prin licitație de la un târg de mașini.) În locul bicicletei, un baston roz, element de identificare rapidă a individului în cartier. Nu se sprijinea în el, ci-l purta ca pe-o aripă, pe umăr, legat cu o sfoară, tot roz. Oamenii l-au întrebat de ce nu a mai venit cu pensiile, de ce nu a fost înlocuit cu alt poștaș, curgeau de ce-urile, o avalanșă de întrebări la care nu s-a sinchisit defel să răspundă. Livra plicurile și saluta, atât. Nu mai intra în casele oamenilor. Totul se petrecea în ușa apartamentelor, preșul poate depune mărturie. Și bastonul roz.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *