Imediat după căderea lui Ceauşescu şi a guvernului său, neocomuniştii care au preluat puterea au avansat ideea că regimul comunist a fost condamnat de ISTORIE. Într-un anunţ făcut pe data de 29 decembrie 1989, „Frontului Salvării Naţionale” (FSN) declara evenimentele care au dus la căderea regimului drept „revoluţie a reconcilierii”[1]. FSN-ul făcea apel la unitate şi la fraternitate, subliniind interesul fiecăruia român în reconstruirea ţării distrusă de Ceaușescu.
Ideea condamnării comunismului de către Istorieşi lipsa oricărei dezbateri privitoare la acest regim a dominat guvernările succesive ale FSN-ului, sub diversele sale titulaturi. Chiar și în anii 2000, neocomuniștii considerau că regimul comunist nu merita studiat. În cadrul interpelărilor care au avut loc în Parlament, în legătură cu manualele alternative de istorie, cineastul Sergiu Nicolaescu, senator al FSN-ului reconvertit în Partidul social-democrat (PSD), își exprima revolta privitoare la spațiul acordat comunismului în manualul editat de Sigma, 12 pagini, raportat la cele doar trei pagini dedicate domniei și personalității lui Mihai Viteazul.
În timp ce neocomuniştii promovau uitarea, adversarii lor, elitele de dreapta, scoteau în evidență și promovau lupta împotriva comunismului din anii ‘50. Toţi cei care s-au opus într-un fel sau altul regimului instaurat cu ajutorul Sovieticilor au fost prezentaţi ca anticomunişti. Mărturiile foştilor deţinuţi politici deveneau astfel o dovadă a anticomunismului care ar fi animat societatea în perioada instaurării comunismului în România.
În anii 1990, anticomunismul a jucat un rol important în luptele pentru accesul la resursele politice, economice şi culturale. Anticomuniștii promovau „decomunizarea” ţării militând pentru punerea pe rol a unui proces al comunismului, precum și prin adoptarea unei legi a „lustraţiei”. Aceste două măsuri aveau ca menire să ”purifice” societatea, dar şi să permită elitelor de dreapta să ocupe câmpul puterii (le champ du pouvoir, în sensul dat de Bourdieu noțiunii de champ).
Tentativele de „decomunizare”: CNSAS-ul şi legile „lustraţiei
Cu FSN-ul la putere timp de trei decenii (cu mici perioade de întrerupere precum începuturile guvernării Convenției Democrate) nu este surprinzător faptul că „decomunizarea” nu a avut sorți de izbândă. Apelurile la ”curățenie” nu au lipsit. Deja pe 30 decembrie 1989, filosoful Gabriel Liiceanu, le cerea comuniștilor să se retragă din spațiul public: „Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă. (…) Nu mai apăreți la televiziune. Nu mai scrieți în ziare.”[2]Apelul a fost ignorat. La fel s-a întâmplat și cu dorințele exprimate de protestatarii de la Timișoara sau de cei adunați în Piața Universității.
În cadrul manifestaţiilor care au avut loc la Timişoara în martie 1990, cei prezenți au adoptat o proclamaţie publică, intitulată „Declaraţia de la Timişoara”, care cerea la punctul al optulea ca foștii comuniști să nu poată participa la trei runde consecutive de alegeri. Ulterior, ideea de lustraţie a fost reluată de protestatarii din Piaţa Universităţii în mai-iunie 1990. Aceştia, declarând piaţa „zonă liberă de comunism”, au insistat pentru o retragere a foştilor comunişti din spaţiul public.
Nicio revendicare nu a fost luată în seamă. Neocomuniştii au pus mâna pe putere și au păstrat-o cu intermitenţă până astăzi. Despre lustrație se va mai discuta și în 2005-2010, dar tot fără succes. Prima lege privitoare la lustrație a fost propusă pe 13 iunie 2005 de către un senator şi trei deputaţi liberali. Adoptată de Senat pe 10 aprilie 2006 şi de Camera deputaţilor în mai 2010, această lege interzicea orice funcţie publică foştilor membri ai nomenclaturii şi ofiţerilor sau colaboratorilor Securităţii. Legea nu includea toţi ofiţerii şi colaboratorii, ci doar pe aceia care ar fi făcut „poliţie politică”.
Legea nu a intrat niciodată în vigoare, mai multe articole fiind declarate neconstituţionale de către Curtea Constituțională a României (CCR) în iunie 2010. Ulterior, pe 26 aprilie 2011, Senatul respinge legea. În februarie 2012, legea e repusă în discuţie, capitolele respinse de CCR fiind modificate sau abrogate. Adoptată de Camera deputaţilor, legea va fi declarată neconstituțională de către CCR în martie 2012. Se pare că istoria lustraţiei în România se oprește aici…
Un pas în procesul decomunizării societății românești postcomuniste a fost făcut de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), creată în ianuarie 1990, care, prin intermediul preşedintelui său la aceea vreme, Constantin Ticu Dumitrescu, a iniţiat un proiect de lege care obliga serviciile de informaţii ale statului român să facă publice arhivele fostei Securități. Legea, votată de Parlament abia în 1999, nu asigura însă transparenţa totală a documentelor arhivate, ci permitea serviciilor de informaţii postcomuniste să declare anumite dosare ca fiind de interes naţional şi, în consecinţă, să le țină secrete. De altfel, legea a venit prea târziu, ofiţerii fostei Securităţi au avut timp să distrugă, să falsifice şi chiar să modifice documente importante. Din foarte multe dosare lipsesc pagini importante cu informații despre foștii ofițeri, dar și (posibil) despre unii colaboratori ai instituției de tristă amintire.
În ciuda imperfecţiunilor ei, această lege a dus la crearea unei instituții publice cu rolul de a arhiva şi de a prezenta la cerere documente privind represiunea comunistă. Numită „Consiliul naţional pentru studierea arhivelor Securităţii” (CNSAS), instituţia a cunoscut însă mari dificultăţi în demersurile sale de a dezvălui activităţile şi personele care întreţineau legături cu fosta poliţie politică comunistă.
Iniţiativa Consiliului Europei de a condamna crimele comunismului şi aderarea la Uniunea Europeană au obligat autorităţile române să gestioneze într-un mod mai transparent urmele trecutului comunist. CNSAS-ul primeşte astfel și dosare clasate până atunci sub sintagma de „interes naţional”.
Informaţiile oferite de arhivele Securităţii pun în discuție ideea comunismului ca rău venit din exterior, străin de poporul român. Statisticile arată o nebănuită amploare a delaţiunii. De altfel, după cum scria Czeslaw Milosz, în timpul comunismului, „delaţiunea era considerată ca fiind virtutea fundamentală a bunului cetăţean (deşi cuvântul este evitat cu grijă)”[3].
[1]Adevărul, 29 decembrie 1989, p. 1.
[2]Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Bucureşti, Humanitas, 2005, pp. 11-12.
[3]Czeslaw Milosz,La pensée captive, Paris, Gallimard, 1953, pp. 108-109.
