Noi suntem Regii României

Trăindu-mi în aceste zile transformarea – cum scriam, Regele Mihai m-a trasformat în Regina României în și prin cuvintele sale care sunt și pentru mine -, nu găsesc ocazie mai buna decât acum ca s-o articulez… Și revin la carte, la fragmentul care mi-a adus lacrimi în ochi. Pentru mine, începutul este aici, în aceste rânduri consemnate de Stelian Tănase în cartea sa:

Regele Mihai: Și a fost o conversație telefonică cu toată lumea, împreună, în același loc. Asta a fost foarte mulțumitor, ca să spun așa. Dar mai mult nu am putut să facem. Nu le-am văzut de mult pe cele două din America.

Stelian Tănase: Vă e dor de ele?

RM: Oh, cum…

ST: Vă e dor!

RM: Bineînțeles. Dar înțelegem că nu se poate așa cum am vrea. (Regele are lacrimi în ochi – n. ed.)” (p. 210).

De multe ori în viață înțelegem, precum Regele Mihai, că nu se poate așa cum am vrea. Sau nu înțelegem. Ce se întâmplă cu dorința care ajunge în impasul ne-înțelegerii? Se stinge? Piere? Niciodată. Doar că, în momente de răscruce, de „încotro?”, precum al meu de-acum, ajută să-ți spui, precum Mântuitorul în ziua răstignirii sale, „Doamne ia de la mine paharul acesta, dacă se poate, iar dacă nu, facă-se voia Ta, nu a mea”. Majestatea Sa Regele Mihai, plecat în exil, forțat de guvernul Petru Groza să abdice, în 30 decembrie 1947, a avut 60 de ani la dispoziție în care să se gândească la ziua care a schimbat nu numai soarta sa de simplu om, egal nouă tuturor (în fața morții), ci și soarta unei întregi națiuni.

„Cine-a pierdut o zi cât o viață/ S-o caute repede: se înnoptează. Se lasă ceață”, scria Arghezi într-una din poezii. Regele Mihai cel din Conversații ne spune povestea căutării sale de sens la o asemenea răscruce. Când viața ți se schimbă radical, cu o sută optzeci de grade, într-o singură zi, ne-înțelesul echivalează infernalului. Lumina înțelegerii promite eliberarea = libertatea, fericirea, puterea. Ce preț e prea mare pentru a ajunge la limanul său? Nici unul. Nici măcar viața.

Ce-a înțeles Regele Mihai în cei 60 de ani de efort întru înțelegere? Poate că n-a înțeles niciodată cum funcționează lumea-fără-Dumnezeu, în care, cum spuneam, n-a intrat nicicând. Suntem tributari cu toții unei limitări a experienței, trăim în interiorul propriilor perspective asupra lumii, care ne limitează experiența la ceea ce putem gândi, înțelege, face și ceea ce nu putem concepe, necum activa. Există resorturi ale sufletelor pe care nu le putem pune în mișcare decât cu prețul identității… și există altele pe care nu facem nimic ca să le punem în mișcare: mai curând, ele ne mișcă pe noi. Înțelegerea deplină rezidă în cuvintele potrivite cu care noi oamenii ne povestim experiențele pentru alții, astfel încât claritatea gândului exprimat ni-l relevă nouă înșine ca unui altul și îi recunoaștem astfel certitudinea împărtășită. Un adevăr subiectiv poate fi (ne)interesant, în schimb adevărul-mărturisit deschide calea spre Adevărul lumii lui Dumnezeu, din care, mărturisire cu mărturisire, reușim să surprindem frânturi „ca în oglindă”, până la momentul „față în față”.

Conversațiile ni-l relevă pe Regele Mihai aflat în căutarea Adevărului, pe poteca sa aspră și îngustă, mărturisind natura comunitară a acestuia. Adevărul este al oamenilor și nu-l pot atinge decât împreună. Dar, în imposibilul demersului, vestea bună este că îl pot atinge împreună. Săptămâna luminată, pe care tocmai o parcurgem, dacă nimic altceva până la ea nu reușește să facă acest lucru pentru noi, stă mărturie în acest sens.

Pe Regele Mihai, din cât îl înțeleg din cuvintele sale, l-a mișcat – în gând, cuvânt și faptă – o unică dorință: de a se întoarce în România în chip material, fizic, de îndată ce „se putea”. A încercat să revină în țară în 1990, în ’92, în ’94, dar abia în ’97 și-a primit înapoi „naționalitatea” (sensul precizat de Regele însuși în Conversații este „cetățenia”) română. Primul guvern democrat de după neo-comuniștii conduși de Ion Iliescu i-a înapoiat acest bun al său, luat în mod fraudulos de primul guvern comunist, căruia a încercat să i se opună prin toate mijloacele, inclusiv auto-destituindu-se prin „greva regală” din 1945. Povestea abdicării Regelui, nu fără a fi făcut tot posibilul său ca să salveze democrația românească spontană de după cel de-al doilea război mondial – ea însăși un adevăr furat romanilor prin falsificarea scandaloasă a alegerilor din 1946 – este una controversată și cere efortul istoricilor de re-cercetare și interpretare.

În tot cazul, ca profesor de comunicare, nu pot să nu atrag atenția asupra modului în care istoria însăși, o simplă interpretare, trebuie (imperativ!) să pornească de la cuvintele/ mărturiile celor care au trăit-o. Oare aceste zile ale Săptămânii luminate nu au sensul pe care îl au în viețile noastre de creștini tocmai pentru că mărturia lui Moise l-a legitimat pe Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu, așa cum consemnează mărturiile prin cuvânt ale evangheliștilor? Dacă nu căutăm istoria în cuvintele celor car îi dau sens(-ul lor), atunci într-adevăr, putem pune, la modul arbitrar, orice oriunde oricum pentru oricine cu orice scop. Precum guvernele comuniste de după 1944 și-au „însușit” – ca să nu folosesc un termen prea greu – evenimentul înlăturării lui Ion Antonescu de la putere, care îi aparține Regelui Mihai, conform propriei mărturii din Conversații. Câți dintre copiii revoluției din 1989 cunosc aceste lucruri, mă întreb. Dacă ar fi să numărăm de câte ori, de-atunci, România liberă a avut încă și încă o șansă să-și croiască o soartă mai bună decât cea care ne face astăzi ca, de bună voie și nesiliți de nimeni, să luăm calea exilului și să nu mai privim înapoi, nu ne-ar ajunge paginile unei cărți de istorie.

Din fericire, suntem chiar înaintea unei astfel de ocazii pe care o vom pierde sau o vom câștiga pentru noi toți. Câți dintre noi am ales să rămânem în România, orice ar fi? Dragostea de țară este, la urma urmei, tot dragoste. Când iubești, rămâi, te întorci, reziști. La bine și la greu, în boală și în sănătate. Teoriile unora despre plecarea din țară „până când lucrurile se vor aranja” sau despre un închipuit „vid de obiective” descris de un cântec pe care-l fredonează multă lume – „de-aș avea ce face acasă n-ar fi în zadar” – pe mine una nu ma impresionează. Cred în acțiunea mea și în schimbarea pe care eu o pot realiza și nu aștept niciodată s-o facă alții pentru mine. Dacă condițiile unei vieți normale nu există încă aici, le voi crea. Așadar să-mi ajute Dumnezeu. Așa trăiesc de când m-am întors în țară cu aproape 16 ani în urmă, după ce am plecat să studiez comunicarea în SUA și m-am întors pentru că-mi hotărâsem deja întoarcerea înaintea plecării. De altfel, chiar când voia mea s-a schimbat provizoriu, voia lui Dumnezeu în ce mă privește a rămas statornică. Încet încet, am înțeles că mulți au plecat de lângă țară nu din dragoste, ci din pricina absenței ei. E momentul ca noi, cei rămași, aici și dincolo, să-i iertăm – nu și uităm – și să ne mai întoarcem o dată, și încă o dată, spre imaginea care ne poartă pașii și ne întărește speranța, credința și dragostea: imaginea țării noastre însănătoșite în ciuda letalului comunismului care ne-a putut mutila trupul, care nu-i decât o coajă, cum spunea Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupery, dar nu și spiritul. România la care visăm trebuie scrisă și povestită din om în om, ca să visăm împreună la o imagine realistă și sănătoasă, care să ne inspire și să ne îndemne la acțiune și azi și mâine și în fiecare zi. Precum Regele Mihai, trebuie să ne găsim fiecare locul, să fim acasă în propriile noastre cuvinte, astfel încât orice schimbare, chiar și una de pe-o zi pe alta, precum a Regelui Mihai, să nu ne clatine, să nu ne zdruncine din temelii, să nu ne distrugă.

Majestatea Sa este un model de răbdare și de înțelegere a ne-înțelesului din cei care nu l-au vrut. Cât de ușor ar fi fost s-o ia pe urmele Lapusneanului… „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Însă ceva l-a împiedicat s-o facă. Dragii mei concetățeni, oare puteți ghici ce anume? Sau poate știți, ca mine, căci fiecare învață această lecție în felul și pe calea sa sau deloc: dragostea este motivul – în sensul tare de „rationale” (engl.), un fel de rațiune suficientă a – Regelui Mihai. Dragostea îndelung rabdă dragostea este binevoitoare dragostea nu pizmuieşte nu se laudă nu se trufeşte dragostea nu se poartă cu necuviinţă nu caută ale sale nu se aprinde de mânie nu gândeşte răul nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr toate le suferă toate le crede toate le nădăjduieşte toate le rabdă dragostea nu cade niciodată

Și că veni vorba. La Revoluție, aveam o vârstă ingrată. Nu eram nici suficient de „adult” încât să-mi urmez părinții la manifestațiile din Piața timișoreană a Victoriei, nici destul de „copil” încât să nu-mi dau seama ce se întâmplă. Moartea atâtor oameni tineri m-a învățat dragostea de țară definitiv. Pot spune că de-atunci, dar cu efecte conștientizate mult mai târziu, am început propria mea „revoluție alternativă”, în încercarea mea spontană de a răspunde gestului acelor oameni. Când cineva îți iese în cale cu darul sensului, normal este să răspunzi. Am folosit deja de câteva ori termenul, e timpul să-l definesc: normalitate pentru mine înseamnă sănătate. Când vorbesc despre o societate normală, ma gândesc la una sănătoasă. Ce poate însemna această sănătate, însă, aceasta e întrebarea. Mulți au scandat pe străzi „Vrem o țară ca afară!”, iar eu mi-am spus, nu mă identific cu sloganul lor. Nu vreau o țară ca alta, o vreau pe a mea. Nu mă trage inima să copiez sau reproduc convingeri, atitudini, comportamente străine, vreau să le găsesc și le caut pe ale mele, pe ale noastre. Nu consider istoria României încheiată la Revoluția din 1989, dimpotrivă, aș spune că România a crescut cu mine, lângă mine și, fără falsă modestie, și prin mine. Desigur, pe porțiunea sa care mi-a fost dată, acolo unde trebuie încă să răspund, mereu și mereu, zilnic, morții, exilului sau abdicării concetățenilor mei. România la care a visat Regele Mihai, dar și copiii Revoluției din 1989, este în mâinile noastre astăzi. Ei ne-au dat țara înapoi, dar atenție, mulți cred că aceasta înseamnă un act instantaneu de eliberare, după care gata, ar trebui să urmeze libertatea. Libertatea, ca multe alte valori umaniste, nu este însă o stare care se oferă sau se primește. Ea este un parcurs, un proces, un drum spre cer. Pentru care sunt mulți chemați, puțini aleși.

În final, cu Regula de aur în suflet și în minte, să ne propunem să despărțim mările de uscat: cine iubește România, mărturisește. Mărturia se spune în multe feluri. Să nu așteptăm să vină însuși Dumnezeu să ne ajute când „n-avem om” care s-o facă, precum Regele Mihai, atât de singur… atât de singur încât aș face orice ca să-i pot lua măcar o parte din povara singurătății… însă nu mai pot. Când nimeni nu i-a permis accesul în țara iubită, Dumnezeu însuși i l-a înlesnit, fie și ca ultim drum. Noi, încă în viață, putem alege să ne ajutăm unii pe alții, în loc să ne furăm mai departe moștenirea unul altuia, cum pare să dicteze „normalitatea” patologică impusă bunului simț românesc. Noi suntem Regii României. Am primit țara înapoi. Și-acum?

* Stelian Tănase, Conversații cu Regele Mihai, București, Corint Books, 2018.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *