Volumul, Ni victime ni héroïne. Les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie (Nici victimă, nici eroină. Fostele deținute politic și memoriile comunismului în România), analizează 14 povestiri de viață ale unor foste deținute și deținuți politic din perioada comunistă. Prin educaţie, identitate şi situaţie socială, toate aceste persoane au aparţinut burgheziei românești interbelice. Odată instalaţi la putere, comuniştii au căutat să distrugă această clasă socială promotoare a valorilor liberale, ostilă ideologiei lor.
Războiul pe care l-au purtat împotriva acestei părţi a societăţii româneşti a angrenat într-o luptă inegală femei tinere și mai puțin tinere ale căror povestiri de viață mi-au fost transmise în timpul cercetării mele. Animate de idealul patriotic, aceste doamne au simţit nevoia să se opună comuniștilor care îngenuchiau țara. Unele au încercat să se organizeze pentru a merge în munţi să se alăture rezistenței anticomuniste. Altele şi-au ajutat prietenii, fraţii şi părinţii persecutați de autorități. Două tinere au continuat să viseze la Franţa.
La începutul anilor 1950, toate aceste femei au ajuns în închisoare. Pline de duşmanii regimului, penitenciarele comuniste au fost adevărate locuri de exterminare a elitelor româneşti. În aceste regate ale suferinţei, colaboratoarele mele au cunoscut mizeria, tortura, umilința cotidiană, foamea, frigul, singurătatea, frica, nefericirea. Credința în Dumnezeu, în sfârșitul regimului, dorința de a se reîntoarce la familie, dar mai ales de a ieși victorioase din lupta inegală cu sistemul comunist, toate la un loc le-au ajutat să depășească greutăţile.
Odată eliberate, au încercat să se adapteze regimului care se încăpăţâna însă să dureze. Adaptarea a fost uneori mai grea decât experienţa carcerală. Purtând stigma de „duşmani ai poporului”, ele au trebuit să se zbată pentru a avea o viaţă cât de cât normală.
Căderea comunismului le-a întărit colaboratoarelor mele credinţa că alegerea lor de viaţă a fost cea bună şi le-a dat posibilitatea de a se investi în activităţi de denunţare a comunismului.
Mărturiile lor sunt o datorie de memorie faţă de rudele, prietenele, colegele lor de detenţie, care nu au supravieţuit comunismului. Este de asemenea o datorie faţă de istoria burgheziei româneşti, creatoare a statului român modern, distrusă de comunişti. Prin această acțiune de transmitere memorială, ele se înscriu într-o lungă tradiţie europeană, care atribuie femeilor rolul de gardiene ale memoriei familiei, clanului şi, prin extensie, a naţiunii.
