Aurel Rãu: „Dalta şi Penelul”

A apãrut de curând, la Casa de Editurã Dokia, în Cluj-Napoca, o frumoasã carte de meditaţii asupra artelor plastice, Dalta şi penelul, scrisã de distinsul poet, eseist şi traducãtor, Aurel Rãu. De autorul acestui minunat volum mã leagã o veche admiraţie şi afecţiune.
În anii 60, când tatãl meu, Dinu Pillat era în detenţie, dupã condamnarea sa din Procesul Noica-Pillat, s-a înfãţişat la noi acasã un tânãr plin de entuziasm şi de sfialã, totodatã, şi i-a propus bunicii mele paterne, pictoriţa Maria Pillat-Brateş sã îi îngãduie readucerea la luminã din tenebrele epocii a operei lui Ion Pillat. Iniţiativa lui Aurel Rãu pãrea don-quijotescã, în acele vremuri, dar cum tânãrul scriitor era de neclintit în avântul sãu, bunica mea s-a însufleţit de speranţã şi amândoi, în decursul a câţiva ani, au început sã lucreze la o antologie de poezii şi traduceri care avea sã aparã în 1965, la Editura. pentru Literaturã, la 20 de ani distanţã de la moartea poetului. Eu eram pe atunci liceanã şi îmi aduc aminte cu câtã cãldurã îl aştepta bunica mea pe Aurel Rãu sã vinã în Bucureşti şi sã îşi ducã împreunã proiectul la bun sfârşit. Era o luptã pe care tânãrul de atunci şi-o asumase cu toatã responsabilitatea şi, în ciuda adversitãţilor, era convins cã putea învinge. A scos din uitare un scriitor aflat pe lista neagrã a cenzurii comuniste şi l-a apãrat ca un autentic cavaler în remarcabilul sãu studiu introductiv la acea ediţie. A fost primul care a deschis în acei ani calea unor preţioase restituiri: Ion Pillat, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu.
Mi-l aduc apoi aminte pe Aurel Rãu, în primãvara anului 1970, când împreunã cu Aurel Martin, directorul de atunci al Editurii Minerva şi cu câţiva membrii ai Institutului Cãlinescu (printre care şi George Muntean), ne-a însoţit pe mine şi pe tatãl meu la Miorcani, unde autoritãţile locale organizau acolo prima comemorare a lui Ion Pillat. Mi-a rãmas în memorie un moment cu Aurel Rãu în tren, când a început sã ne recite, cu ochii pe jumãtate închişi, poeme de Blaga, pe un ton muzical de neuitat. Am înţeles, ascultându-l, cum se transformã cultura, prin asimilare profundã, în reazem sufletesc, în frumuseţe şi ţintã beneficã.
În decursul vremii, acest nobil intelectual m-a încurajat şi pe mine sã trimit poeme şi eseuri la revista Steaua, de la Cluj, revistã pe care a condus-o cu rafinament şi creativitate, dându-i o prestanţã aparte. L-am revãzut pe Aurel Rãu în 2017, când la invitaţia lui Ioan Pintea, pãrinte-poet şi director al Bibliotecii George Coşbuc, din Bistriţa-Nãsãud, am participat împreunã la un simpozion dedicat lui Dinu Pillat. Am fost adânc impresionatã de cãldura cu care a vorbit atunci despre bunicul meu, despre tata şi despre familia noastrã. Dupã încheierea evenimentului, mi-a arãtat, cuprins de emoţie, câteva scrisori trimise lui de bunica mea, în anii 60, pe care, încã, le pãstra cu evlavie. Tot atunci, mi-a dãruit un volum de sonete recent apãrut, volum pe care n-am încetat sã-l recitesc cu bucurie şi recunoştinţã.
De foarte curând, Aurel Rãu mi-a trimis cartea Penelul şi dalta, dezvãluindu-mi o altã faţetã a personalitãţii sale, însetatã de frumuseţe: aceea de împãtimit al artelor plastice. Reunind schiţe de portret, evocãri, cronici plastice, însemnãri despre albume, reflecţii prilejuite de vernisaje, de vizite la muzee ori la atelierele unor maeştri pictori, sculptori, caricaturişti, creatori de broderii, tapiserii şi pirogravuri, volumul cuprinde texte publicate în revista Steaua, între anii 1958-2018, texe însoţite de superbe reproduceri color şi alb-negru ale operelor comentate. Deşi riguros datate, aceste „exerciţii de admiraţie”, cum le numeşte autorul, nu sunt dispuse dupã criteriul cronologic, ci dupã o logicã interioarã a afectivitãţii elective, atenţia cititorului fiind dirijatã subtil de la parcurgerea motivelor prezente în arta laicã la temele artei sacre, cultivate de meşterii iconari.
Autori celebri, precum A. Dürer, C. Brâncuşi, R. Magritte, Th. Pallady, C. Baba, R. Ladea, sunt invitaţi de Aurel Rãu sã intre în casa cãrţii sale, împreunã cu artişti ca Anastase Demian, Petre Abrudan, Marcel Olinescu, Ioan Sima, Maria Pillat-Brateş, Georgeta Nãpãruş, Ion Alin Gheorghiu, Vida Gheza şi mulţi alţii. Asupra unor creatori plastici ca Aurel Ciupe, Teodor Harşia, Ion Vlasiu, Alexandru Mohi, Teodor Botiş, Aurel Rãu întârzie, dedicându-le mai multe pagini ce consemneazã atât entuziasmul prilejuit de expoziţiile lor retrospective cât şi tristeţea resimţitã de autor la plecarea acestor artişti din lume. Cartea devine astfel o meditaţie asupra unor vieţi de excepţie şi asupra stingerii lor, din perspectiva artei care le promite dãinuirea.
Aurel Rãu ne face cunoştiinţã apoi cu câteva aspecte mai puţin cunoscute din activitatea plasticã a unor artişti consacraţi în alte domenii precum: pictura unui sculptor: Gheorghe Apostu, desenele şi picturile unor scriitori ca A. E. Baconsky şi Petru Vintilã. Comentariile autorului încântã prin rafinamentul observaţiei, talentul portretistic, cãldura argumentaţiei şi verva interpretãrii. Un altruism însufleţitor, un neastâmpãr al gonei dupã frumosul autentic îl fac pe Aurel Rãu sã colinde prin atelierele maeştrilor, sã-i întrebe, sã le asculte confesiunile şi sã le deschidã cu vivacitate expoziţiile prin fraterne cuvinte de întâmpinare, sau sã rosteascã înfiorat cuvinte de bun rãmas la mormintele lor, când aceştia se duc dintre noi.
Cartea se încheie cu „colinda” autorului prin expoziţiile şi atelierele unor meşteri iconari precum Ioan Cosma şi Grigore Dejeu. Privirea lui Aurel Rãu întârzie nostalgic asupra icoanelor pe sticlã create de arta naivã ce reia, în stil propriu, marile scene biblice. Autorul deplânge, pe bunã dreptate, absenţa unui Muzeu al Artei Populare, pe Calea Victoriei, precum cel preconizat demult de Tancred Bãnãţeanu, directorul din trecut al acelui aşezãmânt destinat a gãzdui patrimoniul savantului Brãiloiu. Reflecţiile lui Aurel Rãu sunt prea frumoase ca sã le comentez, aşa cã aleg sã le citez, în epilogul acestei modeste recenzii:
„Au constituit, icoanele pe sticlã o pasiune înrobitoare, le-ai apãrat şi te-au apãrat. Ai crezut, un timp, cã vor deveni o carte. Te absorbeau la drum, ca fluturii de noapte, o lampã aprinsã, pânã sub vreun tavan cu grinzi, reflectând o razã dinspre un geam mic; pânã spre vreun coşar dintr-un pod de casã de lângã nişte munţi, de care îţi aminteşte şi acum câte un bob de grâu ieşind de sub şanţul ramei; pânã la vãpaia ardentã din sticla uneia care îţi este arãtatã de la distanţã, lângã un râu în plin soare, dintr-odatã orbindu-te, adusã, învelitã într-un ziar, în ea cu întreaga viaţã cristicã”.

Un comentariu

  1. Foarte bun și articolul lui Aurel Rău din volumul False proze, Recitindu-l pe I. Pillat, Ed.Eminescu,1972

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *