(ne)Simțitele miasme ale poluării

Cu vădită plăcere mediatică ni s-a comunicat recent pe toate canalele, mai puțin cele de scurgere, ceea ce puteam bănui mai de demult, anume că și la poluare suntem printre primii în Europa. Ca să ne intre bine în cap, câteva zile la rând a fost repetată informația, dar, ca de obicei, soluțiile practice nu, și poate nici nu ar fi avut rost. Culmea nesimțirii a constat în faptul că și câțiva opoziționiști, ca să nu scriu opozanți ai regimului actual, și-au exprimat opinia critică de parcă nu ar fi fost niciodată la putere; o dovadă că nici atunci și nici acum nu s-a făcut și nu se va face ceva concret deși, se pare că din sfera latrinelor rurale cu scurgere directă în grădină, apar primele semne de ameliorare; ca intenție a autorităților și nu mai mult.  Dacă ne gândim că „veșnicia s-a născut la țară”, cum frumos spune Poetul, nu cred că de acolo ar trebui început și nu cu consecințele metabolice ale bătrânilor care abia au din ce trăi. Să nu uităm însă de școlile la care din clasă până la WC elevul poate face proba de marș forțat  sau alergare pe suta de metri, dar nici de vilele de agrement  construite cu mitocănească fudulie  pe marginea lacurilor ocrotite de lege  nu și de metabolismul locatarilor fie și sezonieri; desigur ne putem întreba inutil, cu aprobarea cui???

Cum nu se putea altfel și poluarea vine din latină, terminologic adică; verbul polluere cu supinul pollutum este prin excelență unul al murdăririi: a murdări, a spurca, a pângări, a profana.

            Nu fac parte dintre acei guru ai nației care ajung la orgasm intelectual constatând neîncetat minusurile  Țării pentru că nu sunt ei la putere măcar pe post de consilier, dar la o privire mai atentă se poate constata că, din păcate, poluarea concretă nu numai că nu e singura apăsătoare la noi, fiind însoțită de alte forme cert la fel de pernicioase și mult mai parșive.

Mergând dinspre concret către abstract să începem cu poluarea fonică; mai cu seamă în marile orașe, aglomerări urbane cum pretențios li se spune în ciuda scăderii numărului de locuitori, descreierații șoselelor, fie pe două roți fie pe patru,  se fac remarcați ambalându-și motoarele la maxim  când prind un bulevard rectiliniu; de preferință în cadru nocturn;  din păcate nu sunt întotdeauna ei victime ci și persoane nevinovate, pietoni traversând pe zebră. În alt context, dar în aceeași categorie a poluării intră unele magazine de electronice; indiferent dacă vrei să-ți achiziționezi un robot de bucătărie sau un uscător de păr, consultantul în vânzări, că doară n-o fi vânzător,  nu se grăbește să te servească în primul rând nu pentru că nu te-ar vedea ci pentru că nu te aude; asurzirea clienților pare să facă parte din ritualul cumpărăturilor; un soi de zgomote muzicale date la maxim de parcă am fi în magazinul „lu tata” pe care vrem să-l falimentăm sau la domiciliu. În cazurile fericite pot urma scuzele (de rigoare totuși), fără nici o garanție de viitor, în ciuda celor doi ani pentru aparate. Până la urmă explicabilă etimologic și această poluare dacă avem în vedere că pollutus  poate însemna și obraznic, nesimțit.

Tot în sfera poluării concrete dar cu trimitere la modul de gândire, către abstract deci, trebuie subliniată incendierea primăvăratică mai cu seamă a ogoarelor Patriei; aș numi-o mai neaoș  câmpenească, deși se practică cu spor și în zonele de dealuri devenind nu o dată pădureană; nu e nici rușinoasă, nici profanatoare că doară românul e frate cu natura (și Cain și Abel erau frați…), ci prostească, șleampătă și primitivă. Că se mai prăjește câte un incendiator e cel mai firesc lucru. La pătrunderea noastră efectivă în UE, un vremelnic responsabil pe linie agricolă susținea cu aplombul necunoscătorului că s-a terminat la noi cu incendierile de câmpii, liziere de pădure și alte locuri plăcute piromanilor rurali (nu că mitocanii care își aruncă mucurile de țigări aprinse la marginea drumului ar fi mult mai buni prin gest și efect).

De fapt acest gen de incendieri poluatoare se înscrie clar în obsesiva noastră continuitate istorică la care nu vom renunța indiferent ce articol va activa vreo Uniune:  chiar dacă nu mai năvălesc nici tătarii nici turcii, vom continua să ne incendiem ogoarele; ar fi o problemă cu otrăvirea fântânilor,  sincronă odinioară cu incendierile, dar având în vedere triunghiul rural contemporan, adică latrină – fântână – groapă pentru balegi, s-ar putea totuși să avem continuitate fontanistică, involuntară însă; mai ales că din strămoși știu unii săteni înțelepți că „îi bună și balega” (mărturisire recentă televizată); dar nu  în reacție cu apa potabilă.

Mult mai otrăvitoare sunt însă pe termen nelimitat și greu de încastrat între  pereți de beton, poluările mentale. În această categorie un loc de frunte îl ocupă poluarea mediatică, având forme de atac duale: precum la meteo, vorbim și ziua și noaptea de o poluare vizuală prin vulgaritate, mitocănie de-a dreptul exhibată fesier la propriu, nu odată proporțională cu nivelul de inteligență al realizatorului și al invitaților. Se suprapune firesc și cu plăcerea acelorași, poluarea verbală, iarăși explicabilă etimologic căci pollutio înseamnă murdărie, iar de la Ieronim încoace murdăria ca nerușinare și invers. Deci aici suntem și clasici și creștini.

În aceeași categorie amintesc doar, am mai scris (in)suficient despre ea, poluarea mentală prin prostia formulărilor mediatice; remediul ar fi (re)școlarizarea unor lucrători din media sau închiderea provizorie a unor posturi dar asta ar afecta emoțional drepturile omului, mai ales  că nici alții care ne dau lecții nu stau mai bine la acest capitol. Ba chiar nu e exclus să le fi învățat unele de la ei, augmentându-le însă regretabil în spiritul originalității.

În fine dar nu la urmă, ci apoteotic, câte ceva despre poluarea politică. Să fiu bine înțeles: nu am inventat-o noi. Orice victorie electorală – recunosc, de la romani încoace – e rezultatul unei poluări politice, adică a unei campanii bazate pe promisiuni incredibile în primul rând pentru cei care le rostesc, indiferent de orientare. Cu cât rezultatul e mai bun, cu atât e limpede că învingătorul a fost mai inteligent în a polua gândirea electorilor, iar dacă a mai fost la putere, e proba sigură și repetabilă, o „repetabilă povară” cum ar spune defunctul Adrian Păunescu, a faptului că alegătorul nu înțelege și nu va înțelege niciodată că pollutio, adică nerușinarea mincinoasă nu are orientare politică, adică nu e de stânga, centru sau dreapta.

Așa că, indiferent de activarea vreunui articol UE vizând microorganismele și praful, closetele, zgomotele, incendierile și altele și altele, ne putem totuși mândri –  că de schimbat radical nu o vom face –  cu faptul că, deși printr-un neologism, respectăm neabătut nuanțele termenului latin.

Dacă totuși încercăm un remediu, trebuie să ne întoarcem la străbuni: ORDO et DISCIPLINA nu e necesar să fie zeificate nici sanctificate, doar aplicate, cu riscul pentru întreprinzătorul  de azi de a ajunge la perete.  Și-apoi, oricum, nu vrem să construim un Imperiu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *