Ca o preafină pană de castelană, traducerea

Apărea, în 2016, la Editura Universității de Vest din Timișoara, în tălmăcirea și cu glosele ”filomedieviste”, semnate de Șerban Foarță, antologia de poezie Un ev enorm și delicat. Poeți ai veacului de mijloc și ai Prerenașterii franceze. Acum, în 2019, la aceeași editură, o reeditare a unei traduceri din Guillaume Apollinaire, Cântecul celui neiubit, sub aceeași inconfundabilă baghetă. (Un volum livre de poche, delicat, atât de ușor încât cuvintele par să plutească în aerul cel cald, primăvăratic. A apărut, prima dată, în anul 2000, la Editura Brumar, cu adnotările traducătorului.) Le consider fațete ale unui proiect traductiv de amploare, cu texte care se întrețes, peste veacuri, în poetici diferite, între care una, a iubirii, plurifațetată, deține supremația. Cantilena Sfintei Eulalia (Adaptare și/ sau stihuire), e urmată,-n primul volum, de epilogul ”evului enorm și delicat”, cu, În loc de colofon, un spațiu confesiv, în care poetul-tălmăcitor își încheie călătoria în solitar prin graiuri și simțiri din vremuri de-altădată, rămase intacte-n prospețimea lor: ”– Tălmace, ești așijderi castelanei,/ Ce, făr’ de-a ți se cere ajutor,/ Îl cari cu greu, de-a lungul subteranei/ Noului grai, pe-ntâiul autor,/ Spre-a-l scoate la lumina altei limbi/ Cu alte irizări și cu alți lumeni…/ Vezi să nu lase urme, cât îl plimbi,/ Pe fila-nzăpezită,-n zori nerumeni.” O conexiune perfectă cu volumul de acum. O spune, în stilu-i caracteristic, chiar Șerban Foarță, în preambul: ”De unde, la Apollinaire, și nostalgia Evului de Mijloc, de-a cărui amintire grea, barbară, truculentă, crudă sau, dimpotrivă, diafană, catifelată și suavă, într-un cuvânt: „énorme et délicate”, e plin acest poem din anul 1903, –– de nu ar fi, într-însul, vorba decât de „cele șapte săbii”, aceste vitrege surori ale faimoaselor, cândva, Escalibor, Tizona, Nothung, Flamberge, Hauteclaire sau Durandal.” (p. 8).

Șerban Foarță are darul de-a se raporta la cuvinte cu o luciditate care, în timp, l-a transformat într-un as, maestru al asocierilor atrăgător-ilicite, dezarmante. Are instinctul de-a le cântări ca nimeni altul, în fiece clipă, ca pe fulgi, ca pe pietre, ca pe aer. Are soluții pentru orice context poetic de tradus. Și, ca printr-o stranie atingere de umăr și înainte de a trece la modul în care Șerban Foarță traduce magistral din poezia franceză, îmi vin în minte, fulgurant episod, și mă întreb de ce, poemele lui Virgil Mazilescu, scrise pentru Guillaume, din volumul Guillaume poetul și administratorul (1983).

Și, ca o prelungire, acele rarități lexicale, puncte care scot din comun textul, acele excrescențe ce-aduc a încriptare barbiană, merită a fi aduse în discuție. În prima parte, sub aparența unei Londre cosmopolite, ”cvasi cețoase”, defilează, într-un registru eterogen, al ”unei scrieri destrămate, la cusături, și compozite: subtil amestec de romanță „cantabile” și erudiție (una specială, chiar specioasă, și sigilată ezoteric)” (p. 6), nume proprii și comune, ca Marea Roșie, Faraon, Israel, rege, Eghipet, Odiseu, Sacontala, gazelă, lacul Sevastei, amor grotesc, zeul Amor, apele din Canaan; în partea secundă, sub incidența orașului Paris, apar Amor, zâna Vineri, zeii, Isus, amor, Pan, cazacii din Zaporojie, Alah, padișah; în partea a treia, Varava, Ăl-din-Baltă, Velzevut, Salonic, Podolia, pumă, Amor, sărut florentin, sărut vampiresc, Danaide infelice, apele din Canaan, Calais, licornă, zeu, sacerdoți, arghiraspizi, dendrofori, Damasc; în a patra, cea de încheiere, Pâline, ghibelină, Muri Vulcan, Noubosse, Zeii, Lul de Faltenin, Hermes Ernest Barbă-cot, Malourène, Sainte-Fabeau, apele din Canaan, Luitpold regent, Sânziene, licurici, castelană, rege, flașnete, țigani și iar Paris, ca ultim refugiu, topos nodal, primordial. Un caleidoscop lingvistic, o paradă de cuvinte care traversează continentele, istoriile, religiile, în clocotul unei expresivități sui generis, închinate iubirii. Extrag din lexicul tocmai decupat o expresie care se, ca un laitmotiv, repetă, apele din Canaan. Dovadă,-n cheie minoră, a faptului că incongruențele cubiste, din textul lui Apollinaire, pot fi subtil ”nivelate” prin adăstare-n cabalistice înțelesuri.

Volumul e structurat în patru părți: La Chanson du Mal-Aimé/ Cântecul celui neiubit, Aubade. Chantée à Lætare, un an passé/ Matinata. Acum un an cântată de Lætare, Réponse des Cosaques Zaporogues au Sultan de Constantinople/ Riposta cazacilor zaporojeni dată Sultanului din Țarigrad, Les sept épées/ Cele șapte săbii. În ultima parte, după aluvionarele răbufniri ale sentimentelor divergente, pare că totul se calmează, în exergă, triumfal, iese starea de acceptare a sorții. ”Adânca neiubirii rană” e ultima tresărire, ca o pană de castelană desprinsă dintr-o pălărie, cu încetinitorul, observată cum cade: ”La un castel ce n-are parte/ De castelană barca ’n ritm/ De barcarole ’n vânt de martie/ Părea pe lacul vălurit/ 270. O lebădă cântând pe moarte” (Cele șapte săbii , p. 55).

Traducerea din Apollinaire nu e una care trădează, deși, la o citire, în paralel, cu textul-sursă alături, adaosul de sens sau de, alteori, sonoritate e omniprezent. Nu-i o bagatelă să vorbești despre Foarță Cel Multiubit. Traducătorii rămân, adesea, pe nedrept, în umbra autorilor traduși. Șerban Foarță e cazul rarisim în care traducătorul se întâlnește cu poetul și, din această fericită comuniune, se iscă, rebelă și sofisticată, arta.

În Cântecul celui neiubit, Apollinaire e livresc, elegiacul se-nsoțește-n poezia lui, cu un soi de cosmopolitism. Inserarea unor mărci ale extraneității lingvistice ori culturale, în chip constant, îl apropie de traducătorul român. Transferul e posibil, în atare condiții, ca de la poetul doct la traducătorul erudit, ”o evidență, anume că Apollinaire, poet al „inimilor simple”, e, totodată, unul doct, care dispune, ca Villon, de un întreg registru topic, utilizat cu-atâta grație, dezinvoltură și savoare, că tòpoii nu par, aici, convenție sau reminiscență, transcriere sau parafrază, dar o inițiativă proprie, o inspirație personală, ingenuă și primsotieră.” (p. 7). Pentru Șerban Foarță, traducerea de poezie ”ingenuă și primsotieră” e ars amandi, cu, întotdeauna-n subsidiar, cuvenita doză de livresc. Traducerea sa e, în primul rând, act de erudiție.

Cântecul celui neiubit face parte dintr-un șir de volume antume și postume, pe care Apollinaire, părintele cubismului și precursorul mișcării suprarealiste, le-a consacrat, în genere, iubirii, sub toate formele ei. Deși a trăit puțin, doar 38 de ani, literatura sa are cel puțin două dimensiuni dominante, una, eminamente elegiac-egolatră, o alta, erotică, la gradul cel mai de sus al termenului. Se distinge, printre acestea, volumul Alcools, publicat în 1913. La Chanson du Mal-Aimé, alcătuită din 300 de versuri octosilabice, face parte din acest ciclu, dar a circulat și independent, fiind inspirată de relația eșuată de iubire cu Annie Playden. Dintr-o glosă, aflăm că,  ”invitat la Londra de un anume Spirobeg, animatorul unei foi, Albania, franco-albaneze, pe care, însă, nu-l găsește, cum stabiliseră, în gară, o ia pe jos, de unul singur, prin marele oraș străin, spre domiciliul adoratei (…).” (p. 61). Deși, în acest caz, iubirea nu se va materializa, din pricini insurmontabile, ”glotologice”, Annie rămâne prima egerie dintr-un șir de neîmplinite, cvasi platonice iubiri.  

Aș invoca, în acest punct, căci neiubirea, ca temă recurentă, apare, aici,-ntr-alt chip, și Poèmes à Lou/ Poeme pentru Lou, o culegere de poeme postume, netraduse la noi, dedicate muzei sale, lui Louise de Coligny-Châtillon, pe care o întâlnește în 1914, înainte de mobilizarea în Primul Război Mondial. Sunt poeme pe care Apollinaire, extrem de îndrăgostit, i le trimitea de pe front. Scrise pe spatele scrisorilor, ca o dovadă incontestabilă a îndrăgostirii, ele vor fi publicate ulterior în ordine cronologică. Unele dintre acestea vor intra și-n volumul emblematic, Calligrammes, în care tematica iubirii e omniprezentă și, cumva, congeneră cu semantica războiului. Interesantă este, pentru poezia lui Apollinaire, această aură de confesiune, poemele sale par, adesea, frânturi dintr-o scrisoare mai mare, așchii dintr-un sentiment universal, recognoscibil, felurit, în fiecare individ. În 1915, rupe relația fragilă cu Louise de Coligny-Châtillon și se logodește cu Madeleine Pagès, tânjind mereu la acea iubire altfel, pe muchie de cuțit, neîmpărtășită.

Cântecul celui neiubit este o țintuire în patos liric, stare asemănătoare cu beția neumană, cosmică, dezmărginită, a zeilor. Nevoia de împărtășire a sentimentelor ori doar de fragilă etalare a lor se face trunchiat, în decoruri incongruente, cubiste, cu renunțarea la chingile punctuației, sub gustul amar al singurătății. Trăirea intensă a clipei, cu adaosuri ezoterice și frângeri cubiste în linia delimitatoare dintre cuvinte, traduce o stare de ivresse existențială, ca-n finalul poemului Zone, care deschide volumul din 1913, Alcools: ”Et tu bois cet alcool brûlant comme ta vie/ Ta vie que tu bois comme une eau de vie”. Cu acest rest auditiv, alcool, care urcă-n adrenalină, se consumă, în Cântecul celui neiubit, cantabilitatea elegiacă, apropierea flagrantă de specia romanțelor.

Există un anecdotic al iubirii, un desfășurător din care nu lipsesc orașe grandioase sau doar cenușii, locuri prin care, la răstimpuri, protagoniștii trec. Paris, Londra sau burgul bavarez, orașe care susțin istorii și iscă iubiri, geografisme literare, ca niște vase comunicante, dac-ar fi să preluăm acest concept, invocat de Mario Vargas Llosa, cu referire la inteligentele inginerii narative ale unor prozatori. Imaginea unui Paris atemporal, o filă poetică, extrasă din Cele șapte săbii, închide volumul sofisticat și delicat, într-o lentoare a frazării care lasă în urmă viziuni agreste, idilice ori tonuri ermetice, aproape oculte: ”Paris cu seri ce se destramă/ În gin electric când naiv/ Tramvaiele cu verde flamă/ Pe șine ca pe portativ/ 290. Își cântă mașinala gamă// E cafeneaua-n fum Și cât/ E ’n ea alean de chelneri tineri/ Și de sifon bolnav de gât/ Și de țigani oftând spre tine-l/ 295. Îndrept ce te-am iubit atât// Eu care zic fără prihană/ Despre sirene pe la curți/ Un imn de sclavi la pești dați hrană/ Lamentul anilor mei scurți/ 300. Adânca neiubirii rană” (Cele șapte săbii, p. 57).

Diafanul, acel nenumit portal semantic, propriu doar poeziei, nu se pierde-n traducere, ci-și instalează mai bine tonurile. Traducerea cromatică, caleidoscopică, ingenuă, care-și, adică, modifică nuanțele, se metamorfozează sub chiar ochii cititorului. Apare atunci când traducătorul se apropie cvasi epidermic de textul pe care-l traduce. Textul sursă devine corp al unei contemplații, înainte de a fi tradus. Rezultă, pe lângă exersarea unei tehnici aparte, a unei formule traductive care cultivă livrescul, și o aură a textului, acel așa-zis diafan, intraductibil înveliș care complică lucrurile și-mbie la recitire, până când fiorul prim își va fi epuizat sevele, rând pe rând. Foarță îl are pe savoir faire în degetul mic. Rozul e însemnul prim al acestei subtile și amăgitoare imersiuni în poeticitate: ”În rest, cât despre redundanța, aici, de roze și de rozuri, ea se explică prin aceea că, în duminica a patra a postului pascal catolic, ce va să zică „de Lætare”, preoții binecuvântează un trandafir în cursul missei, ca și prin faptul că poetul glorifică, în ocurență, la modul (cvasi)rococo, ce-i al întregii Belle Époque, o iluzorie „vie en rose”.” (p. 65).

Traducerea semnată de Șerban Foarță, o, în fond, ars combinatoria, o broderie lingvistică, subtilă ”orfevrărie tehnică”, atrage în sine, atât simțul văzului, cât și pe cel al auzului. Apropo de arta traducerii, de perfecțiunea iluzorie în traducere și poezie, de acea atingere dumnezeiască, inimitabilă, T. Arghezi vorbește, într-o tabletă, cu titlul Sunetul dinlăuntru (publicată în ”bilete de papagal”, Anul II, nr. 291, Miercuri 16 ianuarie 1929, p. 1-2), despre acel ”mărgăritar imponderabil și elastic, căruia cuvintele îi deschid poteci de alunecare”: ”Literatura e bună atunci când seamănă cu neasemănatul, când se apropie de neapropiat. Frumos însemnează: este; însemnează: exact; însemnează: seamănă. Fiind un tărâm de materiale inconsistente, friabile, scrumate, gingașe, literatura nu-și vădește lăuntricul și esențialul cu înlesnire. (…) Domeniul literaturii, al acelei literaturi, care sugerează și evocă esențial, în frumusețile ei animate, un singur și același lucru, scînteia de umbră, punctul de umbră, nevăzuturile tangibile și fără corp individual, e tot atât de vast când consideră oceanul sau o lacrimă din el.”.

Ce rol au glosele? Ambarcațiuni de felurite mărimi care-și atrag cititorii prin finețea înscrierii cuvintelor în pânze semantice, asemenea celor de păianjen la lucru, neostenit? Traducătorul vorbește despre densitatea stilistică a poeziei lui Apollinaire, despre o ”(supra)saturație combinată cu disparitate, specifică, în genere, aceasta, poeziei apollinairiene, „bogată și confuză ca pădurea” (aș spune eu, parafrazându-l pe Ion Barbu).”  (p. 69).

Glosele explicații-s, dar și curiozități de traducător, astâmpărate-n lung șir de căutări. Traducerea e, orice s-ar spune, rescriere, reverențioasă rescriere a textului-sursă, căci a te poziționa în altă limbă, cu arme cu tot, e sinonim cu a te recrea la focul blând sau aspru al slovelor. Traducătorul se exersează în arta unui așa-zis bertillonnage lingvistic și afectiv. Caută umbra cuvintelor, amprenta pe care ele o lasă, ca pe-o undă ilimitată, pe retina textului. Caută raza de lumină răsfrântă în sensurile lor. Unghiul care face posibilă apropierea.

Dacă privim în oglindă câteva distihuri, deși acest gest de fragmentare nu e defel benefic, atunci când poezia și, deopotrivă, traducerea mizează pe caracterul matricial al rostirii, observăm ecartul traductiv față de htonianul echilibru al stilului modern-apollinairian: ”L’aube au ciel fait de roses plis/ 80. ”L’amour chemine à ta conquête” – ”Pe zare zorii se răsfrâng/ 80. Rozatic pe când Amor pradă. Propagarea aparentului cromatism roz, în vers, în spațiul restrictiv al vocabulei incerte, croite-n siflanta sonoră z, rozatic, culminează cu dominanța-n roșu, trandafirie, deținută de secvența ”Amor pradă”, cu, de bună seamă, omonimia ultimului termen, pradă. Roz, acest cromatism, al răspântiei cromatice, a generat, la Șerban Foarță, un topos, ba chiar o metaforă definitorie (a se vedea și Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz, Timișoara, Editura Brumar, 2007.). Urmează, în strofa a treia, o aceeași stagnare-n ”rozul iluzoriu”, profund sonor, capsulă semantică a textelor semnate de traducător: ”Où sous les roses qui feuillolent/ 85. De beaux dieux roses dansent nus” – ”În care goi danțează tineri/ 85. Zei roz sub roze-n adieri” (p. 29).

Atunci când limba nu-i furnizează cuvinte care să concorde cu spiritul poeziei traduse, Șerban Foarță născocește altele, din materialul existent, inventează o supralimbă pe care ne îmbie s-o locuim și noi. Sau doar explică-n glose cum și Apollinaire s-a lăsat tentat de folosirea unor vocabule-hibrid: ”Astfel, dacă numele Pâline trage-se, într-adevăr, din metisajul femininelor câline & pâle, fiind un veritabil mot-valise, atunci impalidarea „calignaire”-ei (cum se mai cheamă la Apollinaire, în idiom valon, iubita, — urmare a unei tandreți scontate) acuză fie limfatismul pasiunii, fie contrafacția acesteia, iluzia ei.” (p. 78).

Și, ca-ntotdeauna, și-n acest volum, voluptoasa relație a traducătorului, cu ele, cuvintele scapă de sub controlul prudenței creatoare. În sine, La Chanson du Mal-Aimé este și o lecție magistrală despre cum să te apropii de un poet, despre cum să traduci poezie, despre ce înseamnă să înțelegi și să explici, în ritmuri proprii, interpretative, inventând lumi de cuvinte, caleidoscopic, cromatic, filigranat, cu iubire și dăruire, solemn în jocul permutărilor, ludicelor paradigme de sens, de nuanță, de trup recompus.

Să putem vorbi, oare, de-un ezoterism traductiv, à la manière de Șerban Foarță? De o situare într-un spațiu secund, cu irizări barbiene, și nu doar al unei alte limbi, ci într-unul care reface chiar limba-n care se traduce, urcând-o pe-un piedestal nemaiîntâlnit și stimulând-o-n reordonări tematice și stilistice, dacă permis va fi? Ezoterism traductiv, pentru că-n traducerile sale sunt absorbite însemne ale culturii, indici rari ai ființării, atrași turbionar în spirala semantică, în stare a reface spiritul unei limbi, chiar și-n stil elegiac, cu surprinderea undelor de tânguire, tristețe, însingurare, neiubire. Ars amandi, traducerea toată.

2 Comentarii

  1. Şerban Foarţă says:

    Dragă Simona, m-ai lăsat bouche bée.
    Şi fericit.
    Mai cu seamă că eram într-o zi proastă (o „oră slabă” ar fi spus Ion Barbu), cu multe pricini de depresie (inclusiv aceea că nu aveam atunci, – ca şi, vai, azi – nici baremi un singur exemplar din Le Mal-Aimé, pentru ofrande).
    Şi, deodată, revelaţia, – dacă vrei!
    Vei fi fost, eşti încă, un fel de „corn al abundenţei” revărsat asupra mea şi-a cărţii mele…
    Eu, în încurcătură: cum, oare, aş putea să-ţi mulţumesc ?
    Singuru-mi merit, în privinţa ta, e că te-am ales pe tine la lansare.
    Am nimerit-o, pare-se, din plin.
    Dă-mi voie să mă mai adun puţin, pentru a-ţi scrie un mesaj aievea, iar nu o simplă… telegramă.
    Nu că mă lauzi cu asupră de măsură, dar că ai un amplu discurs critic (nu strict cantitativ vorbind, ci „volumetric”), melanj indiscernabil de empatie feminină, de erudiţie şi de spirit de fineţe.

    • Simona Constantinovici says:

      Mă bucur că ți-am pricinuit o astfel de stare, într-un moment delicat, dragă Șerban. Nici eu nu mai am cuvinte. Le-am epuizat pe toate. S-au pierdut, unul câte unul, ca roua dimineții, în Grotta Azzurra. Vina albastrului tirenian e ilimitată, după cum îți spuneam… 🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *