O poetică a instantaneului vizual

Structurată în două secțiuni, Aplicații și Instantanee, cartea de poezie a Irinei Georgescu, Noțiuni elementare, publicată la Editura Cartea Românească, în 2018, vehiculează, în spațiul deschis al literaturii moderne, de ultimă generație, o terminologie a prezentului tehnologic, digital, accesibil tuturor, dar profund dezumanizat. În aceste circumstanțe, inciziile textuale, ca de bisturiu semantic, nu vor șoca: ”Moartea rămâne o problemă tehnică.” (p. 9); ”pot muri de cinci ori într‑o zi/ fără ca nimeni/ să‑şi dea seama” (p. 22).

Titlul primei poezii absoarbe în sine o poveste: Șantier I. Sau despre feluri de a viețui în oraș, când istoria se rescrie pe foi de titaniu & vanadiu. Deschide o fereastră spre lumi multiple, spre (micro)universuri în oglindă. Cele 31 de aplicații, însoțite de exerciții, ca la școală, ca-ntr-un manual de utilizare adecvată a noțiunilor, construiesc etapizat, în prima parte a volumului, povestea. Conectarea la realitate se face programat, prin aplicații care te transformă din individ dotat cu sensibilitate în android, într-”un animal nou, mai pregătit pentru pauzele de existență”, ”mai agresiv, mai rezistent decât ieri” (p. 36) sau într-un ”robot simpatic și versatil” (p. 17), în ”păpușă mecanică” (p. 24), în ”piesă prețioasă într-un muzeu” (p. 35), în ”creatură de plastic și sticlă” (p. 39). Poate că definiția ființei umane reprogramate genetic, prin memorii sofisticate de computer, ca-n filmele SF, ar fi chiar aceasta, extrasă din poezia autoarei: ”Cyborgi urbani, cu ochii smulşi, ne temem de angajamente &/ contracte,/ singuri, deposedaţi de noi înşine,/ postbrute,/ alienaţi puţin câte puţin.” (p. 20).

Instalăm, dezinstalăm, activăm, dezactivăm, actualizăm, setăm, învățăm cum să utilizăm aplicații. Stocăm tot prezentul prin aplicații cuibărite în marsupiul unui telefon sau ordinator. Ne spunem că salvăm timp, că totul devine mai ușor, chiar și comunicarea cu ceilalți. Câteva noțiuni elementare învățate și se trece la pasul următor, devenim fericiții posesori ai unor aplicații cool. Iar, dincolo de cuvinte, ”Limitele/ taie spaţiul îngust/ cu precizia unui chirurg.// Viaţa intră treptat în scheme./ Uitarea este doar rezistenţă.” (p. 39).

Irina Georgescu născocește o poezie centrată pe intelect, intranzitivă, deși vrea să dea impresia că se mișcă à l’aise prin aerul confortabil al denotației electronice. O poezie densă, la nivel stilistic, înțesată de trimiteri de tot felul, culturale, mai cu seamă, o conectare, prin vers, la marea pânză a creativității universale. Enigmaticul poet șaman Epimenides din Knossos, din Creta antică, se intersectează, în cuantica receptării, cu romanul Austerlitz, al lui W. G. Sebald, scriitorul chilian Roberto Bolaño cu galicianul Rafael Dieste, pictorul britanic Augustus Edwin Johns cu Sfârşitul  lui Attila Bartis și așa mai departe, într-o tendință fățișă de raportare la modele culturale incontestabile. Irina Georgescu pare că trage după ea, precum sculptorul-fizician Theo Jansen, niște creaturi imaginare, livrești, pe care le iubește nespus, rod al unei conectări idolatrice (ori doar pasagere) la trecut.

Extrasă, parcă, din pulpana poeziei obiective, marca William Carlos Williams, poezia Irinei Georgescu traversează istoria instantaneelor, a imaginilor șocante, corespondente mai vechi ale capturilor de ecran din peisajul internautic actual (vezi aplicațiile Instagram, Whatsapp, Twitter etc.), traversează istoria ”definițiilor pentru dezumanizare” (p. 30), care au făcut și continuă să facă furori, în istoria proximă, devorându-și, adesea, autorii. De la capturarea, în limitele unei paranteze, a figurii reporterului fotograf sud-african, Kevin Carter, care s-a sinucis, în 1994, la două luni după ce a devenit celebru cu fotografia fetiței sudaneze pândite de vulturul prădător, la o alta, a fotografului newyorkez Jamie Livingston, un artist de circ care s-a fotografiat zilnic cu ajutorul unui Polaroid, din 1979 până la moarte, în 1997, surprinzând efectele devastatoare ale cancerului asupra trupului uman. Richard Drew, cu fotografia Falling Man, a bărbatului care cade, în 2001, din turnul nordic al World Trade Center, ar intra tot aici, la metafora morții instantanee ori la captarea unei poetici a instantaneului vizual bulversant. În această semantică a imaginii devastatoare, poeta conchide, decupează sec: ”Realitatea e funcţia mea surjectivă./ Banalitatea cu ochi de mort/ se prinde cu/ ghearele/ de pancreas/ de artera femurală,/ până devine evidenţă:/ omul‑scrumieră este numele meu/ disponibil 24 din 24, 7 zile din 7,/ glasul‑maşină de la relaţii cu clienţii.” (p. 30).

Tot din aria eterogenului cultural, apar aluzii la filmul din 2018, Wonder Wheel, regizat de Woody Alain, la adrenalina (epinefrina) ce urcă, într-un parc de distracții, în trupul iubirii. Secvența e asociată cu stimulentul natural numit, la argentinieni, maté sau chimarrão, cu cultura amerindienilor, cu limbile Tupí, cu tot soiul de exotisme culturale care fac notă discordantă cu rigiditatea monocromă a poeziei-software. O altă aluzie, din același registru tematic, la un film din 2017, al regizorului rus Andrei Zviaghințev, apare în poemul cu titlu omonim, Loveless. Sau la regizorul și muzicianul sârb Emir Kusturica, în versurile: ”Perhan, ţiganul adolescent al lui Kusturica,/ aleargă liber prin vis,” (p. 68).

Dacă rămânem în semantica aplicațiilor, discursul său poetic sondează, parcă, realitatea cu ajutorul spectroscopiei în infraroșu. Secvența-undă care trădează umanul, stingher așezată printre versurile excesiv de mecanizate ale primei părți, este: ”Tăcerea se risipeşte./ Din petalele ei timpul ţese cuiburi de molii.” (p. 10). De fapt, tăcerea revine în discurs ca contrapondere la zgomotele instalate în celulele mecanizate ale realității de zi cu zi: ”Acum, când pământul s‑a scuturat de tăcere,/ ştiu că totul a fost deja spus.” (p. 13); ”Tăcerea asurzitoare din creier se frânge sub propria greutate.” (p. 15); ”Tăcerile mele au trup întotdeauna.” (p. 38).

Ritual urban e poemul care fixează deșertăciunea în mecanica unei zile oarecare, repetabile, transferabile de la un individ la altul, schematizat, ca-ntr-un joc în care cel care e mai concentrat are toate șansele să reziste și, în final, să câștige: ”Piratez muzică,/ îmi schimb telefonul o dată la doi ani/ ca orice client fidel,/ amintirile mi se depreciază constant./ Stochez fotografii, gif‑uri,/ documente mărunte,/ trăiesc tranzitiv./ Asigur back‑up‑ul propriei vieţi./ O iau apoi de la capăt,/ pentru încă 10 ore.// Duc totul în recycle bin.” (p. 17). Ori, la altă cotitură a textului: ”Lumina albastră este noua aurora borealis./ Ecranul telefonului este noua religie.” (p. 41).

Într-altă aplicație, redusă ca dimensiune, intitulată Aplicație VIII. Senzația de vid & panică mortală – trupul de lemn are încordarea matrioșkăi, observăm aceeași situare discursivă cu un pas înaintea timpului, ca și când cea care scrie s-ar afla în moarte clinică și ar putea să-și vadă trupul în mișcarea cotidiană, străin: ”sub platoşa de azbest a miilor de chipuri,/ numele meu devine asfaltul pe care păşesc” (p. 24). Plasarea în oniric reciclat apare și-n Aplicație XVI. Dream diary, cu activarea unui lexic care vine dinspre limbajul medical, psihiatric, conjugat cu cel format din barbarisme aparent impotente poetic: ”Sleep disorders – între narcolepsie şi cataplexie/ hipocretina reglează arhitectura somnului.// Pregătiri minuţioase pentru amnezie:/ Cursuri profesionale de manichiură, make‑up,/ masaj terapeutic, kick boxing,/ kangoo jumps, orice aduce un dram de adrenalină.” (p. 35).

Irina Georgescu construiește ordonat, sistematic, cvasi programat. Pentru a scăpa de efectele depersonalizării, construiește un fel de casă poetică bicefală. Dar casa visată, ivită din poeticitatea matricială, îi strică planurile: ”Nu mai vreau planificări,/ extinderi, modele, evaluări, broşuri./ Vreau o casă de paie/ pe malurile Bosforului./ Vreau soare & somn./ Fără matricea de specificaţii, fără ritmicitatea notării. (p. 50).

Cartea ei poate fi citită și ca reflex al unui șantier interior, în care se văd piesele componente, cimentul, elementele de legătură, prospectele, bormașinile, scândura, mortarul, piesele de îmbinare liniară, schelele. Viața curge în ritm previzibil, de matrice inflexibilă: ”curaj stingher/ între două slide-uri/ între două drafturi amânate/ (penitenţă inutilă/ între două contracte pe perioadă determinată)” (p. 22). În acest context, un alt sens al termenului aplicație, ”dantelă, bucată de stofă brodată etc. aplicată pe un material”, consemnat în dicționare, ar putea să-și aibă rostul, să fie, deși vetust și inactual, mai pertinent, în concordanță cu legile de funcționare ale poeziei pe care termenele limită și secunda tehnicizată la maximum o inhibă: ”Panica stă la pândă ca un animal tehnic, rasat. Niciun refugiu,/ doar ameninţarea unui colaps major al sistemului./ În camera septică, retrăiesc visul cu insecte.” (Aplicație XXIV, p. 43).

Din tranzitivitatea lui a trăi Irina Georgescu construiește o poetică a urbanului (care nu e străină de poezia instantaneului), cumulând indici ai toposurilor, printre care figurează București, Colentina, Madrid, Granada, Plaza Bib-Rambla, Istanbul, gara din Anvers, podurile din Budapesta, Cordoba, Tel Aviv, Rio de Janeiro, spații cunoscute sau doar imaginate pe calea ficțiunii, locuri în care iluziile se nasc automat, reflexe ale realității decupate, ca literele din tastatura unui computer conectat la rețeaua de sensuri încâlcite ale umanității. Flanările punctuale prin orașul biografiei personale intră în cealaltă față a desenului digital, incongruent, sunt aplicații trăite pe viu, fără pixeli, fără coduri încopciate-n alte coduri. Orașul devine o extensie semantică a privirii ultragiate prin gest repetitiv: ”Curând, oraşul se va întinde la picioarele noastre, ca o felină.” (p. 62)

O mărturie a bucuriei cu care descrie locuri prin care a trecut e poemul prim, Ut pictura poesis, din seria instantaneelor programate în partea secundă a cărții, asemănătoare cu niște notații de jurnal. Iată un fragment: ”Mă adâncesc în oraşul cosmopolit./ La o masă alăturată două turcoaice joacă table./ Una dintre ele poartă/ un corsaj din mătase gri./ Amândouă au mâini delicate, de parcă ar tivi întruna/ numai petale de trandafiri.” (p. 58). În Instantanee, ființa performantă lasă garda jos, o altă Irina Georgescu se arată, mai umană, fragilă, luminoasă, iar fluxul poetic aduce în prim-plan toată recuzita sentimentelor, poetica lor. În Back in Bucharest. Back in solitude, singurătatea nu mai e ținută în frâu, în instalația corpului robotizat, acum e deplină, la vedere, ”dusă pe picioare”: ”Noţiunile elementare înnegresc în permanenţă/ cioturile acestei zile./ Sunt o Tillandsia cenuşie sub o cupolă de sticlă.” (p. 64).

Instantaneele sunt o replică dată primei părți. Dacă, în Aplicații, Irina Georgescu e punctuală, la ”serviciu”, lucrează, cu normă întreagă, în Instantanee, regimul descriptiv și țeserea lentă a imaginilor puternic orientale vorbesc despre un timp al vacanței-iubire. Par scindate cele două secvențe ale textului, când, de fapt, ele sunt programate să coexiste. Instantaneele trimit la dantelăriile din interior, la particulele vii, care încearcă să se aplice peste materialul brut al rutinei digitalizate. Se izbesc de-o platoșă: ”Blindajul meu e de solzi de titaniu şi granit.” (p. 61).

Irina cultivă distopia poetică, printr-o gimnastică a minții rar cultivată de poeții noului val. Suflul imagistic e dat de scanarea realității așa cum este ea, uzând constant de poetica instantaneului vizual, inima pare să fie exclusă din ritmurile cotidianului, scapă la inventariere, e (proiectată) altundeva, într-o zonă a performanței și a controlului de sine anticipat: ”Etajele construite sub pământ sunt buncăre de singurătate./ Coşmarurile explodează în pixeli de asfalt şi gheaţă carbonică.” (p. 23); ”Vocile se sparg între pereţii prea vii, prea subţiri:/ pastile de linişte vreau/ pastile de moarte.” (p. 32). Ori de câte ori inima bate prea tare, riscând să livreze ecranului o captură de poeticitate pură, matricială, Irina dezinstalează secvența, transferă semantismul sufletesc în captură de senzațional. Salvarea e în vânarea senzaționalului, a nimicului faptic, a lucrului mărunt, care poate frapa. Nimic nu se pierde, totul e transferabil în altă materie, reciclabil, iar ”umbra mecanică”, proaspăt ieșită din ecran, dictează tonurile.

Se creează efectul de cyberpoeticitate ori de poezie-software, postumană, cum o numește Angela Marinescu, în postfață, o poezie a unui viitor care își cunoaște deja contururile și mizează pe ele, o poezie cu aspecte de underground, într-o aparentă organizare lexicală, conceptuală, tematică, cu acel echilibru al instantaneului care poate fi șters, redus la zero, într-o clipă, la o simplă atingere, mutat în cosmosul necuprins al virtualului, într-o memorie paralelă, în hard diskul neputințelor noastre.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *