Interviu FLORINA ILIS: Trebuie să îți iubești toate personajele, pentru că, numai iubindu-le, te poți apropia de ele

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Vreau, mai întîi, să vă întreb cât este de important tenisul de câmp pentru cineva care scrie roman? Pentru dumneavoastră, în cazul de față.

Ce întrebare neobișnuită! (rîde) Nu știu dacă este foarte important… Mie îmi place, într-adevăr, să joc tenis de câmp. Este un sport frumos, pentru că este nevoie să îl practici împreună cu cineva. De fapt, îmi plac sporturile ”în echipă” sau, cum este cazul tenisului și al șahului, sporturile ”dialogului”. Nu mă amuză să fac sport singură, dar împreună cu cineva, fie într-o echipă (eu am jucat handbal), fie ”în dialog și confruntare directă” e mai interesant. Probabil că și cărțile, dacă ar fi să legăm cumva ideea de sport de literatură, sunt modalități de dialog, forme de comunicare și, de ce nu, de confruntare sportivă

Cum ați învățat, în raport cu scriitura dumneavoastră literară, rolul, rostul punctului? Primele romane ale dumneavoastră nu prea abundă în privința acestui semn de punctuație…

Da, este adevărat. Este o opțiune asumată. În primele trei romane (Coborârea de pe cruce, Chemarea lui Matei și Cruciada copiilor), nu am folosit punctul decât la sfârșit.  Sigur că felul în care e construită fraza permite acea pauză de care este nevoie la lectură și pe care, în mod firesc, ortografic, o dă punctul. Eu am transferat acest rol al punctului la nivel semantic. Cred că ideea de a nu pune punct este legată, la începutul scrisului meu, de faptul că îmi închipuiam cumva scrisul ca o respirare. Ca viața… Adică, fără un punct propriu-zis.  Decât, poate, la final. În special, în romanul Cruciada copiilor, acest fel de a evolua al acțiunii este legat de curgerea evenimentelor, a vieții înseși…  Cruciada copiilor se încheie cu o ceremonie de înmormântare și abia acolo, într-adevăr, am pus punct acestei narațiuni care începe în Gara din Cluj și care se încheie în zona pieței centrale a orașului, printr-o ceremonie funerară.  După aceea, în cărțile care au venit, am întrebuințat și punctul, ca să nu creadă cititorii că aș fi lipsit de la ora de gramatică, atunci cînd am învățat la școala primară punctuația.

De ce duminica este, pentru dumneavoastră, ziua ideală pentru a scrie literatură?

Duminica este, într-adevăr, ziua ideală pentru scris. Pe de o parte, pentru că simt, așa, un fel de liniște în aer…

Tihnă, cum se spune des în Ardeal. Un cuvînt foarte frumos ”tihnă”…

Da, exact. Tihna zilei de duminică. E multă liniște duminica, eu scriu foarte devreme, dimineața, lumea probabil că încă se odihnește. M-am obișnuit să mă trezesc foarte devreme. Încep să scriu de la ora 7 pînă către amiază. Uneori iau o scurtă pauză iar, în perioadele de vacanță, mai ales, lucrez și după-masa.

Să subînțeleg că dumneavoastră credeți, pentru literatură, în virtuțile unui scris matinal decît ale unuia nocturn?

Nu știu. Așa m-am disciplinat, pur și simplu. Cred că este cel mai bine și eficient pentru mine. Avînd, de fapt, foarte puțin timp la dispoziție pentru scris, mi-am impus un soi de disciplină în care să lucrez dimineața. Pe de altă parte, mi-am dat seama, mai ales în perioada în care am scris Cartea numerilor, că lucrurile rămase pe pagină cu o zi înainte, noaptea, fără să conștientizez, urmau un fel de proces de limpezire. Dimineața îmi venea foarte ușor să scriu, de parcă m-aș fi gîndit sistematic la ce urmează să se întîmple în carte. Cred că există, totuși, și o gândire interioară, nocturnă, care lucrează și funcționează adesea fără ca noi să o putem conștientiza. Altfel, nu îmi închipui de ce dimineața scriu relativ ușor. Uneori îmi rămîn, așa, ca niște resturi din vis și cînd mă așez să scriu am impresia că știu cu mare precizie unde va merge narațiunea.

Dar chiar scrieți ușor?

Da, destul de ușor. Poate că aceasta vine și din disciplina de care vorbeam. Scriu relativ ușor în momentul în care am o idee de scris, în momentul în care am viziunea unui roman. Evident că revin de foarte multe ori asupra textului, schimb cuvinte, recitesc, refac. Dar, la prima mînă, scriu ușor. Cînd, între două romane, nu am nici o idee clară, nici nu forțez, pentru că nu aș putea să scriu nimic.

Așteptați să vă (re)încărcați. Este o perioadă care vă place – aceasta, între două romane?

Nu prea îmi place. Este o stare oarecum inconfortabilă, ca atunci cînd nu îți găsești locul.

De fapt, din tot aceste travaliu pe care îl presupune faptul de a scrie literatură, din tot acest proces de scriere, ce anume vă este cel mai inconfortabil, ce vă este cel mai dificil să faceți? Nu mă refer numai la orele cînd scrieți efectiv, ci și la contextul mai larg pe care le implică acele ore, la întreg procesul pe care îl implică aducerea pe lume a unui roman…

Poate că am în mine un soi de grabă. Sunt o persoană destul de nerăbdătoare, chiar dacă aparent pare că sunt foarte calmă. În realitate, sunt destul de impulsivă și, de multe ori, îmi este foarte greu să mă strunesc, să mă opresc. Suflul narațiunii mă duce repede înainte și, adeseori, mi se pare greu să mai insist, să spunem, asupra unei scene. Or, mie îmi vine să merg mai departe, să dezvălui, să construiesc și să desfășor toate planurile firului epic. Aceste două viteze –una mai rapidă, una mai lentă – sunt uneori în competiție, în mine însămi. Pe ele trebuie să le împac. E ca în cazul unui rîu foarte mare: la suprafață, el poate să curgă mai repede, năvalnic, dar îmi dau seama că și în adîncurile sale e o viață care curge într-un alt fel, într-un alt ritm și care merită cunoscută. Cred că într-un roman bun trebuie nu numai să arăți ceea ce e la suprafață ci, din cînd în cînd, și viața mai lentă care se desfășoară dedesupt.

Ați pleda, așadar, cauza unui timp al lentorii, mai ales cînd e vorba de roman?

Da, mai ales la roman. Timpul mai lent este absolut necesar fiindcă ajută lucrurile să se așeze, acțiunea se nuanțează, scenele se rotunjesc. Pentru că  într-un roman de mari dimensiuni există și necesare întoarceri în timp, rememorări – iar stilistic și compozițional, ai nevoie și de o anumită lentoare pentru a da filmul înapoi și a-i da posibilitatea cititorului să înțeleagă rostul procesului de reîntoarcere în timp.

Și ce vă este foarte ușor să faceți cînd scrieți un roman?

Mi-e foarte ușor să construiesc imagini ale lumii. Asta îmi este, cred, cel mai ușor. Și mi-e mai greu să vorbesc despre mine însămi, de aceea nici nu am texte autoreferențiale. Mă interesează mai mult acel gen de cunoaștere care înseamnă o ieșire din sine, o cuprindere a lumii.

Pentru aceasta, pentru a înceti timpul, pentru a cuprinde ambele părți ale rîului de care vorbeați, vă ajută aplecarea dumneavoastră către lumea orientală?

Da, am învățat multe, inclusiv pentru scrisul meu. Răbdarea, în primul și în primul rând. Alături de aceasta, și de fapt în relație foarte strînsă cu răbdarea, dorința de a face lucrurile bine. Să nu mă grăbesc, așadar,  și să insist mai mult asupra unor lucruri, încercînd să le aduc spre forma lor perfectă.

La dumneavoastră care este momentul de cotitură pentru a se naște un roman? Cînd, cu alte cuvinte, știți că e sigur că veți scrie acel roman? Ce trebuie să se întîmple?

De fiecare dată se întîmplă diferit. De pildă, pentru Cruciada copiilor, – am mai spus aceasta, a fost ceva foarte rapid: s-a întîmplat într-o zi de vară, în gara din Cluj, cînd am văzut trenul de vacanță al copiilor. În cazul romanului Viețile paralele a fost o dorință mai veche de a mă apropia de Eminescu și de a scrie despre el. Cinci nori colorați pe cerul de răsărit s-a născut, ca idee, în Japonia. După ce am revenit în țară, m-am străduit să dau formă și expresie unor întrebări legate de cultura japoneză, dar într-un stil … mai postmodern. Iar Cartea numerilor s-a născut din dorința de a scrie un fel de cronică de familie, dar nu numai atît, ci să extind această idee a neamului la un secol de istorie a Transilvaniei.

Cum comunică între ele textele dumneavoastră de literatură? Cum le așezați pe acestea în ”rețeaua” personală?

Primele trei cărți – este vorba de Coborîrea de pe cruce, Chemarea lui Matei și Cruciada copiilor – sunt, după cum foarte bine a observat Tania Radu, părți ale unui triptic. Așa le-am și văzut – ideea de triptic e sugerată, de altfel, și în Coborîrea de pe cruce unde există un pictor de biserici, Theo. Astfel, în fiecare roman, se regăsesc mici inserții care fac ca lucrurile să se lege de următorul roman. Dar, ca și în cazul unui triptic, cele trei romane pot funcționa și independent. Cinci nori colorați pe cerul de răsărit e, oarecum, o carte atipică, dar corespunde, ca timp al scrierii, cu cercetarea pentru cartea despre Ficțiunea cyberpunk și poetica postmodernă… Iar Cartea numerilor, nu prea știu deocamdată unde să o așez, încă își caută locul. Nu știu dacă, neapărat, aș pune-o printre cărțile mele, cît, poate, între puținele cărți din literatura română care au abordat această problemă, nu prea atractivă, a relației țăranilor cu pământul… (zîmbește).

Dacă ar fi să scrieți o carte pentru un singur cititor sau pentru o singură cititoare, cine ar fi acela/aceea?

Cred că, în primul rînd, eu însămi. Pentru că sunt foarte exigentă și în privința lecturilor mele și nu aș scrie, dacă nu mi-ar place mie, ca cititor, să citesc. În momentul în care trec de această provocare, care mă privește în mod direct, pot, după aceea, să dăruiesc cartea mea și celorlalți.

Cum se traduce, în alte cuvinte, conceptul acesta de ”exigență” în raport cu literatura?

Se traduce prin aceea că citesc foarte mult, dintotdeauna mi-a plăcut foarte mult să citesc. Dar îmi aleg lecturile de așa manieră încît să și învăț din marii autori ai literaturii române și universale. Să învăț cum se scrie… La noi nu există, ca materie, ”creative writting”.  Au fost încercări, în acest sens, dar mai degrabă firave. Din păcate, în adolescență și în tinerețe, eu nu am avut șansa de a participa la întîlniri cu scriitori sau la tabere de creație… Dincolo de talent, cînd vorbim despre literatură, despre a încerca să faci literatură, există, totuși, anumite trucuri ale meseriei pe care, dacă le înveți mai repede, ajungi mai ușor la scrisul bun. Dacă nu are cine să te învețe, le descoperi singur, din scrisul celorlalți. În ce mă privește, probabil de aceea am publicat relativ tîrziu, fiindcă nu am simțit că mi-am însușit prea repede toate lecțiile și că mai aveam de învățat.

Dintre toate romanele dumneavoastră, care este acela la care gestația a fost cea mai amplă? Cartea pe  care ați dus-o cel mai mult după dumneavoastră?

Cred că la Viețile paralele deoarece a fost nevoie de foarte mult timp pentru documentare. Documentarea, aici, nu a însemnat numai aprofundarea biografiilor și a cărților despre Mihai Eminescu, ci, mai ales, aprofundarea operei acestuia. Multe sugestii mi-au venit direct din relectura poeziei, a teatrului, a publicisticii eminesciene. Am lucrat șapte ani la această carte. La Cartea numerilor scrisul a durat șase ani, dar cu pauze multe, evident. Și aici a trebuit să lucrez la documentare – dar aceasta a fost făcută mai degrabă într-un fel ”viu”, prin contacte și discuții cu oamenii, cu persoanele care au trăit acea epocă, mai ales, anii colectivizării.

Aveți, inclusiv în ”Cartea numerilor”, personaje care nu stau într-o deplină verticalitate, care nu au o adeziune etică impecabilă. Dumneavoastră vă iubiți toate personajele?

Oh, da! Desigur. Eu nu cred că omul este numai bun sau numai rău, alb sau negru. Cred că fiecare om are și lucruri bune, și lucruri rele care se amestecă oarecum – și toata acestea reprezintă, de fapt, umanitatea din om. Adeseori, greșeala pe care o face cineva poate să ni-l apropie mai mult decît rectitudinea sa morală, care poate fi tăioasă și chiar respingătoare. Principiile, legea și dreapta judecată sunt necesare în societate și justiție de unde, evident, nu trebuie să lipsească etica și morala, deplina verticalitate. Literatura e etică, în alt fel, și numai în sens estetic…

Întrebarea ascunsă pentru precedenta era aceasta: cum credeți că este just, adecvat ca un scriitor să se poate cu personajele sale? Cum procedați dumneavoastră?

Cred că trebuie să le iubești pe toate, pentru că numai iubindu-le, te poți apropia de ele. Adeseori, personajele lucrează aproape în mod independent de scriitor, croindu-și singure un drum.  De mult ori, mă gândesc la un personaj care urmează să facă ceva anume dar, în momentul în care scriu, acel personaj face cu totul altceva… Așadar, trebuie să ascult de personajele mele și nu mă pot apropia de ele decît, sigur, iubindu-le. Pe toate, deopotrivă…

Ce nu ați vrut să se piardă, și nevrând să se piardă, pentru aceasta ați imaginat ”Cartea numerilor”?

Această carte este despre memorie și despre uitare, despre cum ne amintim și nu numai cum ne amintim, ci și ce transmitem mai departe prin felul în care ne amintim. Memoria nu este o materie disciplinată, pe care să o scoatem dintr-o cutiuță și pe care să o dăm mai departe intactă. În timp, amintirile noastre se modifică; fie pierd anumite detalii semnificative, fie altele se nuanțează, fie mai tîrziu căpătăm o altă înțelegere asupra lucrurilor din trecut. Ce am dorit prin această carte? Să arăt că rostul literaturii este și unul al memoriei și, în același timp, că memoria este ea însăși o poveste. Fiindcă ceea ce contează pentru memoria umană nu e exactitatea lucrurilor încheiate, ci forța celor ce rămân vii în amintire pentru a fi spuse mai departe. Și că, în Cartea numerilor, fiecare poveste pe care o spun personajele mele, este adevărată în sens estetic și, chiar dacă nu are nimic de-a face cu istoria, așa cum este cunoscută ea de la școală, este reală și vie pentru cei ce o ascultă.

Mai cred că este foarte important să nu ne uităm trecutul – și acesta este un al doilea motiv foarte puternic care m-a făcut să scriu această carte. Uitarea, de fapt, este de două feluri. Există, pe de o parte, o uitare bună – uneori, oamenii doresc să uite anumite evenimente groaznice din trecutul lor tocmai pentru ca, psihologic, să se împace cu propriul lor destin (în carte, spre exemplu, această uitare e prezentă în cazul bunicului Gherasim, care preferă să nu vorbească despre ce s-a petrecut când a fost în lagărul de muncă). Dar mai există și o uitare de care trebuie să ne ferim și care nu face decît jocul celor ce vor să ne manipuleze istoria, și anume, uitarea suferințelor provocate de regimul comunist. Nu avem voie să le uităm tocmai pentru ca trecutul care nu mai trece să nu se reîntoarcă…

Cum ați caracteriza ceea ce, inclusiv în cel mai recent roman al dumneavoastră, o voce din carte indică ”misterioasa legătură din viață și literatură”? Cum e această ”misterioasă legătură”, cum este ea de caracterizat?

Legînd de ideea pe care am enunțat-o mai înainte și, anume, că memoria este și ea o poveste. Viața reprezintă viul, trăirea, iar în momentul în care încercăm să o descriem, nu facem decît să o povestim. Și aici intervine legătura misterioasă între povestea vieții și literatură. Pe de altă parte, punctual, în cazul celui mai recent roman al meu, Cartea numerilor, lumea aceea a satului este o lume care, cred eu, a rămas vie și datorită poveștilor. Povestea este cea care, în lipsa cărților, i-a ținut pe acei oameni împreună. Sunt în roman cîteva scene în care oamenii își spun povești pentru ca trecutul lor și-al neamului lor să nu fie uitat. Și ei aleg să le spună într-un fel care ne permite să observăm că diferența dintre literatură / poveste și, pe de altă parte, istorie este dată prin aceea că, de obicei, istoria include între paginile sale evenimente încheiate, databile. Pe cîtă vreme literatura alege ceea ce este viu dintr-o poveste sau ceea ce are puterea de a dăinui pentru a fi povestit mai departe…

Să clarificăm puțin mai bine această idee cu ajutorul unei întrebări suplimentare: literatura e viață?

Da, literatura se apropie mai mult de viață decît orice altceva.

Aveți un sentiment anume cînd puneți punctul final la  carte?

Nu se încheie, de fapt. La Cartea numerilor, la nici două zile după ce am pus punct, mi-am amintit că ar fi trebuit să pun undeva un alt adjectiv în locul celui pentru care deja optasem. Mintea mea încă mai lucrează în raport cu acel roman. Punctul final, așadar, nu e finalul cărții pentru mine. Sentimentul de final îl am doar atunci când primesc cartea și cînd nu mai pot să schimb nimic. Abia cînd țin cartea în mână, atunci ea s-a desprins de mine.

Care este diferența – și acum mă folosesc, din nou, de un citat pe care l-am pescuit din ”Cartea numerilor” – dintre ”frumusețea care trebuie să fie esența și rostul literaturii” și ”înfrumusețarea lucrurilor”?

Este difența între ceva autentic și ceva neautentic. Mă gîndesc, mai ales, la sensul în care frumusețea sau frumosul ține de estetic, iar înfrumusețarea de meșteșug și îndemânare. Japonezii au acel concept de ”frumusețe”, utsukushisa, care vede frumusețea nu în afara lucrurilor, ci chiar în lucruri. Estetica europeană, cel puțin pînă la Kant, mizează pe un soi de transcendetalism al artei, pentru că transferă ceea ce este suprem în materie de frumos în afara obiectului propriu-zis. Viziunea cu privire la frumusețe, pe care o au japonezii, e presupusă în lucruri și nu în afara lor. Mie îmi place mai mult acest fel de a înțelege frumusețea, pentru că ne invită să găsim în lume calea spre frumos și nu în afara lucrurilor. Or înfrumusețarea presupune o acțiune asupra lucrurilor, nu o descoperire a lucrurilor și a frumuseții din ele. Înfrumusețarea presupune o acțiune asupra lumii, dacă nu îmi place cum arată o floare, trebuie să îi rup o frunzuliță, o crenguță și așa mai departe. Dar floarea este în sine frumoasă și trebuie ca frumusețea ei să fie descoperită, chiar dacă o frunză este un pic șifonată, ofilită. Trebuie să pui floarea în așa manieră într-un vas, încât să-i pui în lumină frumusețea.

Dar este mai greu să faci așa ceva…

Într-adevăr, este mai greu. Dar asta face arta.

Aceasta este, după părerea dumneavoastră, misiunea supremă a artei, a literaturii?

Da. Să descopere frumusețea inerentă a lucrurilor. Fără să le înfrumusețeze, fără să intervină asupra lor, să le descrie așa cum sunt, încercând, apoi, să ajungă la adevărata esență a lumii.

Și ultima întrebare: vă visați cărțile?

Nu mi s-a mai pus o asemenea întrebare, dar răspunsul este simplu: nu!, nu le visez! Dar ceea ce este foarte interesant e detaliul că, în perioadele în care scriu, visez foarte puțin.  Cînd nu scriu, visez foarte mult…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *