O prozatoare cu impact masiv asupra publicului românesc și una dintre cele mai importante scriitoare din spațiul rusesc, Ludmila Ulițkaia are, din toamna anului trecut, în limba română un roman-parabolă, o saga de familie cu accente autobiografice care traversează un secol de istorie rusească. Natură fără predispoziții religioase și fără tentația de a explica lumea reducând-o la ideea implacabilă a destinului, fără a păcătui prin efuziuni sentimentale și fără lamentații lirice, Ulițkaia este în ultimul său roman detașasă, analitică, lucidă și dispusă să-și descrie și expunsă personajele după axe precum acestea: istorie, iubire, predeterminare științifică, hazard, ambiții personale, lașitate, conștiință, chestiunea subtilă dar tranșantă a alegerilor, vanitate. În fond, „viața noastră, atât de plină de promisiuni, singura care ne e dată, se desfășoară pe fondul marii nebunii a întregii lumi.”
„Scara lui Iakov” (Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2018, într-o traducere excepțională semnată de Gabriela Russo) – romanul în discuție – este pentru ea nu doar un roman, ci o eliberare uriașă și una dintre cele mai intime cărți pe care le-a scris vreodată, așa cum mărturisea într-un interviu recent. Și, nu în ultimul rând, un omagiu postum adus bunicului patern Iakov, un om extraordinar de care scriitoarea s-a atașat și mai mult după lectura scrisorilor sale și pe care rudele l-au trădat de frică, de teamă sau de lașitate.
De această dată Ulițkaia propune o ficțiune autobiografică interconectată cu istoria Rusiei. Iakov este de fapt bunicul autoarei, iar jurnalele și documentele fac parte din dosarul acestuia găsit în arhivele KGB. Nora – un alter-ego al autoarei – este scenografă și locuiește la Moscova. La scurt timp după nașterea fiului ei Yourik, un pasionat de Beatles, viitor dependent de droguri – al cărui tată, Vitia – un geniu al matematicii și în același timp singurul personaj al romanului care pare că își atinge țelul prin obținerea unui premiu – Nora trebuie să organizeze înmormântarea bunicii paterne, Marusia. În momentul golirii apartamentului, Nora găsește scrisorile dintre bunica sa și Iakov, soțul acesteia – o corespondență care s-a întins pe mai multe decenii începând din 1911 și care pe nepoata lor o bulversează, o intrigă dar în același timp îi argumentează multe dintre deciziile luate de rudele sale.
Nora este personajul nodal în raport cu care se construiește intriga și față de care se suprapun planurile. Un plan orizontal, care ține de relaționare și care conturează un spațiu al legăturilor de familie, și unul vertical, care traversează timpul și reflectă evoluția protagoniștilor în raport cu schimbările politice, cu istoria. Nu există în sine un personaj principal – chiar autoarea reflectează către finalul romanului asupra acestei teme – însă cu siguranță atât Nora – ca punte a narațiunii, cât și Iakov – ca personaj cheie, își pot disputa întâietatea sau, și mai bine, se justifică și se completează reciproc. Iakov și-a luat rămas bun mângâind-o pe Nora pe cap, iar ultimele cuvinte ale romanului – în fond, un tribut emoționant al Norei – sunt: Iakove! Iakove! Ai vrut să scrii cartea asta și n-ai scris-o?
Nora, pe de altă parte, este protagonista unei relații de iubire clandestină, incompletă și secvențială cu un regizor de teatru – Tenghiz, un personaj cu rol mai degrabă de catalizator, care apare sporadic și în momente cheie pentru a-i fi alături atunci când aceasta are de luat decizii esențiale. În fond, iubirea există în roman, este și un roman al iubirii, dar ipostazele sub care este prezentă mai mult sau mai puțin difuz și vocabularul ei – erotism, aventură, întâmplare, soartă, necesitate, pasiune – țin mai degrabă de registrul neîmplinirilor. Singura iubire care strălucește ca premisă prin intensitate și alegere este cea dintre bunicii săi – Iakov și Marusia.
Provenind din familii cu statut social diferit, dar uniți printr-o dragoste la prima vedere acompaniată în deschidere de muzica lui Rahmaninov, Marusia și Iakov reprezintă în roman un cuplu care impune reflecții (și care, în același timp, conturează o paradigmă dureroasă a unei iubiri) cu privire anumite teme recurente: care sunt provocările pe care separațiile le creează în familii, unde sunt limitele libertății unei persoane, cât contează alegerile într-o relație și mai ales, cât de departe poți să mergi într-o iubire?
Marusia, o femeie independentă, cu vise mari, este o susținătoare înfocată a noii puteri comuniste. Ea sărbătorește triumful bolșevismului asupra lumii burgheze – o lume ale cărei valori și elite intră rapid și sigur în descompunere – și crede în viitorul fără fisură al culturii proletare universale. La antipod este Iakov Osețki – exponentul tocmai al clasei blamate, un spirit burghez, liber și un pasionat de muzică. Cum oamenii de cultură au fost între țintele principale ale puterii totalitare, Iakov este considerat sabotor, e acuzat ca fiind dușman al poporului și își va petrece ani întregi departe de familie într-un exil similar cu detenția. Alternativa epistolară – o corespondență ce a durat două decenii – este calea prin care cuplul își va trăi iubirea și va încerca să mențină o legătură sufletească. Dincolo de intenție însă, căsnicia nu rezistă numai cu scrisori timbrate – iar acest fapt avea să îl realizeze Iakov însuși câțiva ani mai târziu.
Iakov simte că în interiorul său există un resort puternic ce-l face apt să înfrunte imprevizibilul, iar acesta ține de registrul sentimental. Crede cu tărie în iubire, iubirea ca ipostază a singurului vehicul emoțional capabil să traverseze timpul, dar sfârșește prin a fi un dezamăgit, un perdant în jocul cu istoria, cu politicul și în raport cu fidelitatea ființei iubite. Îi lipsește sarcasmul, acuza, blamarea și încearcă până la limita deziluziei să găsească explicații. „Nu-l caut pe Dumnezeu, nu sunt nici luptător, nici poet, nici savant. Dar mă voi strădui să trăiesc în cinste și adevăr, să învăț mereu și să sar grabnic în ajutorul aceluia care suferă lângă mine. Și încă ceva – îmi voi iubi mult și pentru totdeauna soția.”
Scrisorile lui Iakov corespund etapelor căsniciei dintre cei doi – de la cele din 1911 în care el îi scrie soției sale adresându-i-se cu „Scumpa mea! Comoara mea! Fetița mea” și până la ultima scrisoare, expediată mulți ani mai târziu, după divorțul lor – o epistolă rămasă fără răspuns – „Draga mea Marusia (…) am făcut multe încercări să ne împăcăm, dar au fost zadarnice. Mai întâi a fost distanța fizică, a urmat distanța morală, înstrăinarea… Aș vrea să îți sărut mâna la despărțire sau măcar scrisoarea scrisă de mâna ta. Îți mulțumesc pentru trecut.” – și toate dau radiografia dramatică a unei vieți și a unei iubiri în fața totalitarismului venit ca un tăvălug peste destinele oamenilor.
În ciuda dorinței explicite a Marusiei de a nu fi îngropată lângă Iakov, Nora o ignoră și îi așează alături pe toți ca într-o re-calibrare postumă cu rol recuperator, de altfel singurul gest fizic pe care îl poate face față de un trecut pe care nimeni nu îl poate schimba – „Acum nu le mai rămâne decât să se suporte unii pe alții dincolo de moarte, pentru un timp nemăsurat de lung…Sau să se iubească.”
Scara lui Iakov este un roman dens, scris cu multă minuțiozitate, dinamic, substanțial, care reclamă o investiție masivă de răbdare și o stare de lectură specială. Este o carte în care Ulițkaia alternează planurile povestirii ca într-un caleidoscop – focusându-se de fiecare dată pe câte un reprezentant al generației sale – și reglează rafinat perspectiva de la micile detalii ale cotidianului până la marile interogații în fața destinului. În paginile sale mor oameni, se nasc oameni, se suferă de boli, de sărăcie, de adicții sau din iubire – și toate acestea se întâmplă fără emfază și fără melodramă, în cel mai firesc mod cu putință.
Unul dintre episoadele din finalul romanului o plasează pe Nora plângând într-o biserică în care pașii o conduc parcă fără voia ei, ci ca urmare a unei ireprimabile chemări interioare „Dincolo de existența lor fizică făcută din carne și oase, plină de spaime și rușini nenumărate, se afla altceva, ceva ce de aici se vedea numai sub formă de umbre, niște umbre minunate.” Lumina s-a stins, dar sărbătoarea nu s-a terminat. Nora trece un fel de graniță interioară care ține de liniștire și de acceptare a faptului că totul este doar o așezare în timp, că nimic nu se închide cu adevărat decât existența pământească – un adăpost provizoriu – dar că fire nevăzute ale fiecăruia dintre noi străbat mai departe sub diferite forme atât timpul, cât și fizionomiile, conștiințele și trăirile celor de mai târziu. Poate că, în fond, aceasta este biblica scară a lui Iakov – O esență care rătăcește prin generații, care nu aparține nici ființei, nici neființei. Și poate că – așa cum avea să conchidă acest personaj – umbra iubirii e mai puternică decât iubirea. Și mai pură – pentru că este golită poate de posesie, de gelozie, de orgolii și transcende în forma ei cea inocentă timpul, ancorându-se în amintire.
