Dialog Veronica Pavel Lerner – Eugen Stancu.
Veronica Pavel Lerner (V.P.L.) V-am întâlnit ȋn 2013, când am dat întâmplător peste platforma electronică „LaPunkt”, unde am descoperit nume de valoare ale colaboratorilor și pe care, am aflat ulterior, ați înființat-o împreună cu câțiva colegi. Înainte de a formula alte întrebări, v-aș ruga să-mi descrieți putin parcursul vieții dv.
Eugen Stancu (E.S.) M-am născut în Turnu Măgurele, județul Teleorman în 1978. Aici mi-am petrecut copilăria și adolescența. Am avut șansa să întâlnesc dascăli extraordinari în acest orășel. Aș vrea să-i amintesc, în mod deosebit, pe profesorii Traian și Ștefania Panea. În plus părinții mei își făcuseră o biblioteca bună cu ce apăruse prin anii 60, 70 și 80 în România. În liceu am fost preocupat mai degrabă de literatură, filosofie, istoria artelor și istoria religiilor. După liceu am urmat istoria în București. Aici l-am cunoscut pe profesorul Lucian Boia, cu care mai târziu aveam să fac și o carte de convorbiri.
Subiectul lucrării mele de licență a fost unul mai neobișnuit pentru un student la istorie. Titlul a fost: „Utopie și Politică. Literatura Științifico-Fantastică în perioada 1955-1974”. Am continuat cu aceeași temă la Central European University, o universitate americană în Budapesta, de unde am obținut Masteratul și Doctoratul. Am mai avut stagii de cercetare la Liverpool University, Universite de Lausanne și un an Chevening Scholarship la Oxford, Lincoln College.
Nu sunt un fan uriaș al literaturii science fiction, cu toate că genul are capodopere incontestabile. Însă ceea ce am urmărit în cercetarea mea a fost să înțeleg felul în care s-a gândit, imaginat și internalizat viitorul în perioada comunistă. Iar literatura science fictionși comunitatea din jurul ei, denumită fandom, au fost prisma prin care să explorez o dimensiune complexă a trecutului românesc recent. Am cercetat arhive, am făcut interviuri de istorie orală, a fost o aventură intelectuală deosebită. Teza mea de doctorat s-a numit „Engineering the Human Soul. Science Fiction in Communist Romania”. I-am avut coordonatori pe Sorin Antohi pe atunci profesor la CEU, pe Marsha Siefert și pe Leonid Heller de la Universitatea din Lausanne. Dar am mai lucrat și cu Catrionna Kelly de la New College, Oxford. Am publicat o carte despre asta și mai multe articole.
Apoi am predat câțiva ani ca profesor asociat teoria istoriei la Facultatea de Istorie din București. Am cam încheiat episodul ăsta. Am început să lucrez în privat să fac consultanță de prezență publică pentru mediul politic și de afaceri. Altfel, nu am renunțat la istorie. Am început să fiu interesat de un alt subiect: nostalgia. Am pornit de la ipoteza că în anii imendiat următori căderii comunismului, sentimentul nostalgiei (atât pentru perioada interbelică, dar și pentru regimul care tocmai se prăbușise) a articulat felul în care românii și-au construit discursul despre istoria națională. E o poveste mai lungă, de care m-am ocupat câțiva ani. Am pus punct acestei cercetări după un stagiu la IWM (Institut für die Wissenschaften vom Menschen /Institutul de Științe Umane) din Viena. Acum colaborez cu acest institut la organizarea unei școli de vară pe tema Demografiei și Democrației:
Dincolo de toate acestea, mai este aventura cu LaPunkt.ro. Totul a pornit 2013, și a crescut într-o comunitate intelectuală de spirite afine care schimbă liber idei prin intermediul unei platforme online. Și istoria asta ar merita povestită… Acum îmi dau seama că s-au strâns ceva lucruri în cei 40 de ani pe care îi am.
V.P.L.: Interesant parcurs! Eu vă cunoscusem doar datorită „aventurii” LaPunkt, cum o numiți dv, dar preocupările dv cuprind multe domenii, chiar foarte interesante. Aș începe totuși cu locul în care v-am întâlnit. Cum v-a venit ideea platformei LaPunkt.ro?
E.S.: Totul a început în vara anului 2012, o perioada irespirabilă în România. Pur și simplu se înfierbântaseră toate: societatea, politicul dar şi mediul intelectual. A fost momentul referendumului pentru demiterea președintelui. Eu îmi terminasem doctoratul și revenisem în țară. LaPunkt a venit atunci că o rezervă de aer proaspăt. Am plănuit totul la terasele din centrul vechi în București împreună cu bunii mei prieteni Ioan Stanomir și Cristian Vasile. Am vrut o publicație în care să ne facă plăcere să scriem, să circulăm idei în mod liber fără să fim asociați diverselor coterii intectuale sau tabere și orientări politice din România. Cred că am reușit. LaPunkt.ro a crescut de la o zi la alta, atât ca aflux de cititori cât mai ales ca număr și diversitate de autori. Echipa editorială s-a extins și ea: îl amintesc în mod special pe Cristian Pătrășconiu care conduce în LaPunkt o serie extraordinară de interviuri.
V.P.L.: Da, seria de interviuri a lui Cristian Pătrășconiu e remarcabilă și o citesc cu regularitate. Ceea ce îmi place la revista dv este calitatea și diversitatea articolelor. Aveți vreun criteriu de selecționare a colaboratorilor?
E.S.: M-aș întoarce la motivația din spatele revistei. Ne-am dorit o publicație independentă, activă în piața ideilor. Autorii au venit la început din rândul prietenilor de idei și în timp, prin contaminare, cercul s-a lărgit. Astăzi LaPunkt.roare peste 300 de autori; intelectuali consacrați, dar și tineri care se lansează prin noi în spațiul public. Niciodată CV-ul n-a fost o condiție. Mai degrabă citim cu atenție materialele trimise de autori și decidem dacă pot fi publicate sau nu.
Vreau să spun că cea mai importantă dimensiune a relației cu autorii este colaborarea voluntară. Autorii nu sunt plătiți. Nu pentru că nu ar merita, ci pentru că nu există bani. Nu ne-am învrednicit să strângem fonduri pentru revistă. Nici nu avem o redacție fizică. Munca editorială o facem din locurile în care ne aflăm. Poate să fie în România, sau oriunde altundeva. LaPunkt.ro există numai grație entuziasmului editorilor și autorilor săi. Nu aș vrea să-l uit pe Cristian Mazilu, IT-istul nostru, care a crescut odată cu noi. Acum are propria companie IT și este pe ultima sută de metri să-și termine doctoratul în informatică.
V.P.L.: Sunteți, în redacție, o echipă de oameni tineri,”post-decembriștii anului 1989″. Cum puteți dv, ca făcând parte din generația care n-a cunoscut decât în copilărie „anii lumină” ai dictaturii ceaușiste, să detectați și/sau să pătrundeți în fenomenul de nostalgie al generației anterioare?
E.S.: Am fost pionier, era să fiu comandant de grupă, însă am sfârșit numai responsabil pe clasă cu economisirea energiei electice. Apoi am mai prins un an de practică la cules tomate și ardei pentru fabrica de conserve din orașul meu. Nostalgia nu este prea greu de pătruns pentru că trăirea are mai mulți declanșatori ușor de reperat. În secolele 17-18, era considerată boala dorului de casă. A fost identificată la mercenarii elvețieni care luptau în diverse armate. Legat de nostalgia noastră, îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu Ioan Albescu, redactorul Almanahului „Anticipația” din România anilor 80. După ce mi-a descris cât de dificilă era munca redacțională în acei ani, mai ales datorită cenzurii sau a ofițerului de la securitate arondat publicației, mi-a spus că, totuși, a fost și bine. Am rămas perplex și l-am întrebat imediat, de ce? „Pentru că atunci eram tineri”, mi-a răspuns.
Desigur, nostalgia se definește ca o întoarcere, sau mai precis, dorința de întoarcere la ceva trăit deja. Dar mai există și așa numita „ersatz nostalgia”. Este același sentiment al dorului de revenire. Este puternic asumat, dar este împrumutat din poveștile părinților, bunicilor sau din cărți. Și Don Quijote suferea de același lucru! Nostalgia împrumutată a României postcomuniste a fost pentru perioada interbelică, pentru acel timp minunat, acel mers organic al istoriei care nu s-ar fi oprit dacă nu ar fi venit comunismul.
Apoi, pentru mulți care nu au reușit să-și organizeze viața în perioada tranziției, și comunismul a început să fie obiect al nostalgiei. După 1989 s-au schimbat multe și nu a fost chiar cum își imaginaseră oamenii la revoluție. Nu a mai existat statul paternalist care avea grijă de toate și, mai ales, nu mai era Marele Conducător. Tensiunea dintre aceste regimuri ale nostalgiei a determinat în bună măsură felul în care mulți români și-au articulat după 1989 povestea trecutului național. Ar fi fost bine să se fi oprit lucrurile aici! Însă nostalgia s-a regăsit în preferințele românilor pentru diversele oferte politice pe care le-au avut în față în ultimele decenii. Prin nostalgie, în mod paradoxal, drumul către viitor trece prin trecut!
V.P.L.: Într-adevăr, nostalgia este inseparabilă de om, ea se manifestă oriunde ar fi el. Personal, admir efortul generației dv de a înțelege în profunzime și cu detalii trecutul comunist al țării. În acest sens, câteva apariții editoriale la Humanitas și la alte câteva edituri sunt lăudabile. Și, dacă deja vorbim despre edituri, în România „self-publishing”-ul e în floare, micile edituri înfloresc. Calitățile aparițiilor sunt, uneori, discutabile. Ce părere aveți despre acest fenomen? E bun? E rău?
E.S.: Asta depinde de felul cum definim binele și răul. Eu aș include self-publishingul în categoria vanity press. Majoritatea celor care aleg să publice așa o fac din dorința de a avea o carte semnată de ei cu care să se mândrească în față familiei, prietenilor etc. În cazul unor scrieri meritorii, aparițiile de tip self-publishing sunt o soluție temporară pentru că imediat o editurăbună îl preia pe autorul în cauză, îi publică și îi face o strategie de marketing. Pentru orice autor, publicarea la o editură serioasă presupune, în primul rând, depășirea unor filtre de calitate. Apoi contribuția unui editor profesionist este vitală. Știu câteva astfel de cazuri în România. Altfel, self-publishingul s-a mutat semnificativ pe online în blogosferă. Asta este chiar bine pentru că lucrurile scrise ajung mai rapid la citiori și se mai salvează din stuful sau lemnul din care se produce hârtie.
Lăsând gluma la o parte, nu aș fi îngrijorat prea mult de calitatea îndoielnică a self-publishing-ului. Într-un fel este firesc să fie așa și nimic nu poate fi reglementat în acest caz. Ceea ce este cu adevărat rău astăzi este faptul că la nivel de mase se citește tot mai puțin în condițiile în care accesul la cărți, atât pe hârtie cât și în format electronic, este tot mai facil. În condițiile astea poate că ar trebui să ne preocupăm mai mult de întreținerea și dezvoltarea gustului pentru lectură.
V.P.L.: Da, din păcate cititul a devenit o „rara avis”, oamenii vor texte scurte, pre-digerate. Sunt totuși sigură că adevărata literatură va continua să existe! În încheiere, vă mulțumesc pentru interesantele răspunsuri și vă urez mult succes în planurile dv de viitor.
Eugen Stancu: Istoric. A publicat Politics and Science Fiction: Science Fiction in Communist Romania 1955-1974 (VDM Verlag, 2008); a editat împreună cu Richard McMahon şi Hanna Orsolya Vincze Cultures of Communication: New Historical Perspectives, număr special al European Review of History (Routledge, 2009). A tradus Crearea Europei de Est: de la preistorie la postcomunism de Philip Longworth (Curtea Veche, 2002). Este director al Asociaţiei Eurocentrica şi cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.
Notă: Interviu apărut inițial ȋn revista„Vatra veche”
