Interviu CATHERINE BANNER: Privilegiul de a scrie

Catherine Banner s-a născut la Cambridge în 1989 și a început să scrie proză la vârsta de paisprezece ani. A studiat literatura engleză la Fitzwilliam College, Cambridge, apoi a fost profesoară în comitatul Durham. Mai întâi a publicat o trilogie pentru adolescenți, The Last Descendants, alcătuită din romanele: Eyes of a King (2008), Voices in the Dark (2009) și The Heart at Work (2015). Apărutîn 2016, romanul ”Casa de la Marginea Nopții” (The House at the Edge of Night; Humanitas Fiction, 2018) a devenit bestseller internațional și a fost tradus în douăzeci și două de limbi, în SUA figurând printre cele mai bune cărți ale anului în topurile alcătuite de Kirkus Reviews, NPR și Los Angeles Public Library.

 

Cum ați descrie fascinația pe care o are Italia pentru dumneavoastră? O fascinație suficient de puternică pentru a scrie un roman (Casa de la marginea nopții), nu?

Înainte de a împlini vârsta de douăzeci de ani, nici măcar nu am vizitat Italia. Apoi l-am întâlnit-o pe soțul meu, Daniele, și am venit în această țară pentru prima dată. În 2015 m-am mutat aici de tot, în Torino. Prin urmare, experiența mea legată de Italia a venit la început doar din încercarea de a asimila cît mai mult din această țară de adopție, de a o înțelege și, bineînțeles, de a-i învăța limba. Pentru a facilita toate aceastea, am început să citesc; m-a prins fascinația pentru povestile populare și de istorie ale Italiei – și, în final, aceasta a făcut să scriu o carte în Italia, cred.

Este important să trăiești (cît mai mult) într-un loc pentru a scrie despre el și despre oamenii de acolo?

Pentru mine, să scrii la modul profund despre un loc este important. Accentul cade pe ideea de ”scris profund”. Sunt doar câteva locuri în lume în care mă simt confortabil să scriu – nu cred că este suficient să petreci doar două sau trei săptămâni undeva sau să citești douăzeci de cărți de cercetare, cel puțin nu pentru tipul de cărți pe care le scriueu . Acestea fiind spuse, cred că cel mai important lucru, în orice scriere, este să vezi lucruri din poziția ta, în numele adevăruuli tău și din adevărul vostru. Așadar, deși îmi lucrez cărțile în italiană, și o fac destul de atent (căci petrec aproximativ patru luni în cercetare pentru fiecare carte), cărțile mele vor ocupa întotdeauna o poziție ciudată între două culturi. Cred că voi fi întotdeauna un outsider într-un fel și ultimul lucru pe care aș dori să-l fac este să încerc să scriu tipul de carte pe care un scriitor italian l-ar putea scrie mult mai bine, chiar dacă locuiesc aici. Deci, ceea ce încerc să fac este să scriu despre personaje care sunt atât insideri, cât și străini, ca și mine. Acestea fiind spuse, mulți cititori italieni simt că mă concentrez asupra unor elemente ale culturii lor care nu ar fi interesante pentru scriitorii italieni și apreciază și acest lucru. De exemplu, am primit destul de multe scrisori și e-mailuri de la cititorii mai în vârstă care au emigrat din Italia după război și care își amintesc câteva detalii minuscule pe care le-am pus în carte (spre exemplu, o scenă în care două personaje femnine adună melci pentru a găti sau modul în care personajele urmăresc aterizarea pe Lunp la un anumit tip de televiziune). Deci, este întotdeauna liniștitor să știu că am aceste povestiri corecte, chiar dacă la granița dintre două lumi!

Cum s-a născut ”Casa de la marginea nopții”? Care sunt primii muguri ai acestui roman? Ce a declanșat în dumneavoastră impulsul de a scrie o asemenea carte exact așa cum ați făcut-o? Momentul său de cotitură?

În mod surprinzător, cartea mea a început cu criza financiară din 2008. Acesta a fost primul eveniment istoric major al vieții mele adulte și în anii următori am început să fiu preocupat de această criză. M-am întors la cărți pentru a încerca să o înțeleg, dar nu am văzut nici un scriitor din generația mea care să scrie încă despre cum ar fi să fii tânăr sau dintr-un mic oraș european, în urma crizei. Și, pe măsură ce anii au continuat, am devenit interesată, în general, de ideea orașelor de la marginea Europei și de modul în care șocurile istoriei au impact asupra comunităților mici și a familiilor individuale. Pe atunci, trăiam într-un mic oraș din nord-estul Angliei, la un capăt al continentului european, și petreceam timp cu familia mea extinsă în sudul Italiei, la celălalt capăt. Cum nu am găsit cartea specială pe care o căutam și de care aveam sufletește nevoie, am început să fac cercetări și să mă gândesc să o scriu de una singură. Ceea ce a adus-o în cele din urmă la viață, totuși, au fost personajele feminine și povestile nespuse pe care le-am descoperit în timpul acestui proces. Cred că asta ma inspirat foarte mult să scriu.

Ce luați din realitate pentru a compune ficțiune? Și cum luați ceea ce luați din realitate pentru proza dumneavoastră, cum filtrați lucrurile?

După ce în mintea mea se naște ideea  unei cărți, petrec un timp semnificativ cu documentarea – cam patru luni – și adesea găsesc aici, în cadrul acestui proces important pentru mine, cele mai interesante povestiri și detalii care devin fire ale romanului. Istoria este plină de povesti nespuse despre viețile oamenilor obișnuiți, în special a vieților femeilor. Dar prin poveștile populare și prin modul în care dezvoltăm personajele, aceste povestiri ale oamenilor obișnuiți se transformă adesea în ceva mai mult decît un mit sau o legendă. Nimic nu rămâne exact în forma sa originală, și aceasta e un lucru bun, cred eu.

E o plăcere mare sau, adesea, un efort istovitor / chinuitor să scrieți?
Cred că este un pic ca atunci cînd traversezi o mare: tu ai pornit la drum cu optimism, dar, de multe ori, te blochezi undeva pe la mijloc! Atunci te bazezi pe caăacitatea ta de rezistență și pe oamenii din jurul tău ca să ajungi în partea cealaltă. Dar, în același timp, chestiunile acestea care țin de managementul problemelor, de încercări, de erori, precum și cele mai dificile părți ale procesului, sunt, de asemenea, și  cele mai pline de satisfacții. Este o muncă lentă și minuțioasă și totuși ceea ce îmi place cel mai mult este exact faptul că, aici, în mijlocul acestor probleme, mă simt ca și cum aș fi absorbită ore întregi în muncă. Sunt privilegiată să pot să fac o asemenea muncă și sunt fericită să ajung la biroul meu în fiecare zi de luni, la început de săptămâni – nu cred că mulți oameni pot spune asta!

Pentru a începe un roman, aveți nevoie mai întîi de personajele pe care să se sprijine construcția dvs sau mai degrabă de o imagine, de un fir al acțiunii?
Cred că pentru mine personajele sunt foarte importante, dar foarte importat este și demesul de dinainte de a ajunge să pun pe hîrtie aceste personaje – cercetarea istorică, a folclorului, a mitologiei locului. De asemenea, e important felul în care acele personaje vor interacționa de-a lungul anilor – un fel de seturi de cârlige pe care urmează să stea ceea ce se întâmplă între ele. Pentru ceea ce leagă acțiunea unei cărți, improvizez și înfrumusețez adesea, dar forma generală rămâne aceeași tot timpul. De exemplu, cu ”Casa de la marginea nopții”, știam unde va începe și unde se va sfârși și ce se va întâmpla și la cine anume din fiecare generație; toate acestea au fost suficient pentru a începe să scriu.

De ce anume aveți nevoie pentru a scrie literatură? Cum arată, așa zicînd, feng-shu-iul scrisului dvs?

Cred că, în ce mă privește, scriu din același motiv pentru care și citesc: pentru a încerca să înțeleg lumea, în special oamenii și felul în care interacționează între ei – familia, comunitatea, iubirea, amărăciunea, de ce facem ceea ce facem și cum se schimbă oamenii în timp. Cred că putem afla multe despre noi și pe ceilalți prin intermediul povestirile pe care le spunem. Este și un fel de proces de a rezolva diverse probleme,  care nu merge, desigur, pînă la ultimele consecințe, dar de care sunt foarte mulțumită dacă în urma lui iese o carte, una din care să se vadă ceva ca o mică ”lumină”.

Vă ascultă pînă la capăt personajele pe care le distribuiți în textele dumneavoastră?

Încerc să le las o anumită, dar destul de mică, libertate față de ceea ce este în planul inițial! De exemplu, personajul Concetta din roman fată sălbatică care devine cea mai bună prietenă a lui Maria Grazia în Casa de la marginea nopții, s-a scris destul de mult în poveste, chiar dacă atunci cînd am început să lucrez la carte părea că e deja ”scris”. Partea care i-a revenit în cele din urmă în carte a devenit mai mare și mai mare. În mod similar, anumite scene se joacă între personaje în moduri neașteptate față de ceea ce plănuisem inițial. Dar aceasta este întotdeauna o parte fascinantă a meseriei de scriitor.

Să fiți scriitoare a fost, se poate spune, visul dumneavoastră cel mai mare?
Eu sunt o scriitoare precoce (am semnat primul meu contract de carte la șaisprezece ani) și, de fapt, scriam de foarte mult timp, îmi vine să spun că scriu de când îmi amintesc de mine în cele mai vechi rememorări – de când aveam trei sau patru ani. Deci e ceva compulsiv. Dar, pe de altă parte,  mă simt o mare norocoasă să fac această meserie și dacă acest noroc a dispărea vreodată, aș avea desigur un alt loc de muncă (să zicem profesor de nevoi speciale), dar aș scrie în fiecare seară, pentru că aceasta probabil mă face și mă va face mult prea fericită, într-un mod diferit. Pentru mine, a scrie este tot ce este important în fiecare zi. Să scrii și să știi că opera ta va ajunge la alți oameni, la cititori – consider că acesta este un tip de comunicare specială -, aceasta este pentru mine ținta supremă a scrisului. Tu scrii pentru ei, nu doar pentru tine. Știu acum, de exemplu, că există cititori care așteaptă următoarea mea carte și asta este o încurajare uriașă pe măsură ce o termin.

Ce este, de fapt, extaordinar în faptul de a fi scriitor/ scriitoare? Ce vezi în mod special, ce anume poți cunoaște în mod privilegiat?Nu știu dacă am o înțelegere specială! Cred că de multe ori scriitorii încep să scrie, dimpotrivă, ca urmare a unei anumite frustrări față de propria neadecvare și neînțelegere față de comportamentul uman și relațiile umane și din dorința de a înțelege mai bine aceste lucruri. Foarte adesea, procesul de a scrie despre oameni este mai mult despre a pune întrebări decât despre a oferi răspunsuri. Pe de altă parte, să cîștigi, să fi plătit să scrii povestiri și să pui întrebări despre cine suntem, despre ce înseamnă comunitățile noastre pentru noi, cu privire la de ce suntem așa cum suntem sau la cum funcționează o familie – toate lucrurile care realmente mă fascinează extraordinar de  mult – este cu siguranță un privilegiu. Dacă una dintre cărțile mele îi ajută vreodată pe un cititor să ajungă la un tip nou de înțelegere, în modalități similare în care care scriitorii mei favoriți m-au ajutat pe mine de-a lungul timpului,  aceasta ar fi un mare privilegiu și o mare bucurie pentru mine.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *