Drapelul, Imnul și Violanda

Cu mai mulți ani în urmă, dar în plină democrație deja, s-a inițiat un studiu referitor la preferințele onomastice postrevoluționare ale românilor; dacă nume trimițând la cântăreți de muzică ușoară (Elvis, Domenico, etc.) nu trezeau totuși mirare, cel mult oarecare nedumerire, apăreau câteva dintre care se remarcau Rapandulica și Violanda. Greu de priceput cum poți să-ți bați joc de propria fiică stigmatizând-o de la naștere; pentru cei care au mai apucat să citească Rebreanu în liceu, e limpede că Rapandulica e diminuțivul  lui rapandulă (sărmana Ana e astfel suduită și bătută de tatăl ei, aflată în starea binecuvântată prin grija lui Ion), la ardeleni însemnând curvă; ca atare devenit postrevoluționar curvuliță. Cel puțin la fel de trist e al doilea nume, dacă poate fi considerat așa ceva. Căci, apelând la etimologia latină din nou, constatăm că nu are nimic cu vioreaua, cu violeta, eventual cu Iolanda, ci cu violența căci înseamnă cea care  trebuie violată. Desigur ne putem întreba câte ceva și în legătură cu nivelul funcționarilor de primărie, oriunde ar fi aceasta. Dar, până să ajungem la implicarea politică a Violandei, să începem cu câteva observații referitoare la simbolurile naționale, căci nimic nu e întâmplător.

Drapelul  național beneficiază de o sărbătoare numită firesc Ziua drapelului național. Că nu prea avem o conștiință a acestui simbol, părând mai adesea o maimuțăreală a fastului american, o dovedește în primul rând participarea  cu totul anemică a cetățenilor la înălțarea simbolului, adică o mână de veterani nostalgici pentru că l-au servit într-adevăr, câteva grupe de grădi sau școală elementară, în absența gășcarilor politici ocupați cu treburile Țării și nedorind să-și întâlnească opozabilii, deși drapelul e al tuturor și al nimănui (politic). Ce se remarcă în cazul acestui simbol? întâi un aspect pozitiv: este același tricolor dintru începuturi, ceea ce generează mirare istorică de-a dreptul, dacă – vom vedea în continuare – acceptăm și trebuie s-o facem, că este  singurul element al simbolisticii naționale neschimbat după preferințe politice, adică interese ale momentului.

Dar să nu ne grăbim în aprecieri; dacă americanii, spre pildă și nu spre comparație, își arborează drapelul și în fața casei,  proprietarul îngrijindu-se ca acesta să fluture indiferent că bate sau nu vântul, tricolorul nostru e de regulă înfășurat ca să nu zic mototolit, adesea chiar și la instituțiile Statului; la privați uneori nu e nicicum, de unde și amenzile date (sau mai degrabă nu) după sărbători. Evident de vină e și materialul debil din care ne confecționăm simbolul (trebuie să iasă cât mai ieftin). Iar de aici rezultă cele trei etape ale tricolorului românesc: prima e decolorarea; în spiritul comaternității cu francezii, drapelul nostru se identifică cu al lor devenind roșu (pal totuși), alb și albastru (se decolorează mai greu). Etapa a doua înseamnă zdrențuirea și transformarea în fâșii care, culmea,  fâlfâie mai bine decât steagul nou ( această etapă poate fi observată tot mai des și la drapelele UE arborate în unele locuri la noi). Ultima etapă e ceva mai dificil de identificat deoarece înseamnă dispariția nobilului simbol; și totuși el nu piere de tot, rămânând fire de ață care se încăpățânează să mai fâlfâie. Să reținem totuși încă o dată că în spiritul statorniciei noastre, nici nu am plecat de aici, nici nu ne-am schimbat încă drapelul, dar timpul nu e pierdut.

Mult mai diferit stau lucrurile cu Imnul național. E greu de spus cum să catalogăm – elegant în nici un caz – faptul că între 1862 și prezent am avut 6 (șase) imnuri mai mult sau mai puțin naționale. Analizându-le textul vom constata că fiecare corespunde unei etape istorice relative, neavând nimic cu  istoricitatea originară a românilor, fiind în ultimă instanță rodul violului politic. Nu voi exemplifica pentru statornicia imnului național nici cu americanii, nici cu englezii, pentru că mi se va replica „domle , ăia n-au avut istorie vitregă ca noi”, sau folcloric zicând „Maică mulți te-au dușmănit/ Că ești neam blagoslovit”; problema e că vecinii noștri de la vest, au avut aceleași „blagosloviri” în secolul XX, e drept au încercat și o (contra)revoluție, dar au același imn compus de Erkel Ferenc și adoptat oficial din 1844. Cât privește  sărbătoarea lor națională, au învârtit-o și au răsucit-o de a rămas mereu aceeași indiferent de ocupanți și trădători. Sunt doar constatări obiective. Deci să nu ne burzuluim când la competiții sportive internaționale se mai greșește imnul actual; nu străinii ni l-au schimbat de șase ori.

De un tragic național a avut și are parte însă constituția Țării, în permanență amenințată și hărțuită, astfel că pe rea nedreptate  o putem numi VIOLANDA. Perioada pe care o parcurgem este una de pregătire a unui nou viol orchestrat politic. Încep prin a observa că între 1864 și prezent am avut 9 (nouă) constituții ale Țării (cea din 1991 a fost sever revizuită, violată deci, în 2003, fiind aproape una nouă). Lucrurile se leagă desigur, în spiritul clamatei noastre continuități.

S-a reușit în fine să fie aplicată lovitura de (diz)grație(re) totală a limbii latine prin desființarea singurei ore de la clasa VIII și mutare ei la clasa VII în cadrul orelor de română, în ideea maladiv-prostească după care latina depinde de română și nu invers. Că au fost și câteva voces Latinae,  nu mai are nici o relevanță; pixul suprem politic decide. Cam pe aceeași linie dubioasă se situează și anunțul pompos și găunos conform căruia va fi restaurată integral Sarmisegetuza; nu e o contradicție cu amintita soartă a  latinei pentru că e vorba de cea barbară și nu de Ulpia Traiana, așa cum s-ar fi așteptat orice vorbitor de română, adică latină a secolului XXI. Liniștitor e totuși faptul că  din anunțul plin de optimism al oficialului rezulta indubitabil că efectele renovării se vor vedea peste 20 (douăzeci) de ani; cu puțin realism național, putem pune 1(unu cu valoare de sută) în față și obținem termenul de 120 de ani, încadrabil în al  treilea centenar al Țării.

Revenind însă la Violanda, să vedem ce și mai ales  cum ar trebui Ea să fie spre a fi în fapt Constituție: Constituție, prin fr. constitution, duce la substantivul latinesc contitutio, cu genitivul constitutionis, cu înțelesul de organizare, ordine, definiție, stare; la rândul său,  substantivul ne duce la verbul constituere (constitutum fiind supinul) – a face să stea, a funda, a construi, a stabili, a orândui; la romani constitutiones erau decizii inatacabile, imuabile, deci de nezdruncinat, considerate printre izvoarele dreptului roman. Toate sensurile amintite (la substantiv și verb) – se poate lesne observa – sugerează neschimbarea, statornicia, constanța, și nu întâmplător, căci la bază aflăm verbul stare – a sta, a fi ancorat, a rămâne nemișcat, a dura, a dăinui (prefixat dă constare, de unde constantia – statorrnicie, constanță). Etimologic, semantic deci, constituția este un act elaborat tocmai în spiritul constanței, al seriozității, al neschimbării. După cum se poate observa nu este nicidecum cazul nostru; este însă cazul americanilor – iarăși ca exemplu și nu comparație – care de două sute de ani își mai amendează din când în când actul fundamental, dar nu-l modifică în ruptul capului (la un moment dat un senator a propus augmentarea excepțională la trei mandate pentru un fost președinte meritoriu; propunerea viza modificarea Constituției, așa că l-a costat fotoliul senatorial). La noi se pregătește un nou val de violuri asupra Constituției, ceea ce probează că nici etimologic, nici faptic nu suntem capabili de… constituționalitate; adică mă refer la cei ce ne conduc, violatorii.  Aici, adică în contextul Constituției americane, se înscrie și problematica (pentru necunoscători) posesie a armelor de foc de către cetățenii transatlantici; indiferent de ceea ce se întâmplă periodic, trebuie înțeles că, după modelul legislației romane, neschimbata Constituție prevede sacralitatea deci intangibilitatea proprietății private, deci implicit dreptul cetățeanului de a o apăra. Pentru devieri există pedeapsa capitală, după același clasic model. Evident de neînțeles pentru Europa, călăreața lui Zeus și ocrotitoarea degeneraților de varii feluri.

Cât despre posibil  violatorul referendum, doar atât: fără a specifica nici o componentă, adică decât circ cu tămâie, Familias conservari publice interest. (Este interesul public ca familiile să fie păstrate). În fond, etimologic cel puțin, actuala Violanda e totuși corectă căci soți are aceeași rădăcină în latină, sexul nefiind peste juridic. Altminteri ar fi și mai trist.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *