Interviu Sorin LAVRIC: Drojdia fantastă a vieții

Cum / cînd devine medicina insuficientă pentru un om? Nu ştiu dacă e bine spus că „la bază“ eşti medic, dar există în biografia ta un episod important legat de medicină…

Ba da, e bine spus. „La fundament“ sunt cu precădere medic, de pildă am păstrat intact ochiul clinic, adică putinţa de a citi pe fizionomia unui om de ce boli suferă. De altfel, pînă la 25 de ani eram încredinţat ca voi îmbrăţişa cu devoţiune meseria hipocratică. De aici ardoarea de prozelit cu care m-am pregătit pentru admitere. Cînd mă gîndesc cu cît zel fanatic am putut să tocesc cinci manuale pe care le puteam recita la cerere, şi asta în orice clipă a zilei, îmi spun că chinul pe care l-am îndurat spre a le memora merita un deznodămînt mai bun. Din păcate nu aveam chemare pentru lumea doftoricalelor, aş fi fost un medic mediocru dacă m-aş fi încleştat cu orgoliu de această meserie. În plus, „baza“ medicală de care vorbeşti cere o viziune cu totul prozaică asupra omului, o optică meschină în virtutea căreia esenţa lui stă în zgîrciuri, hormoni, enzime şi cîteva gene. Iar ceva din mine s-a revoltat mereu împotriva acestei concepţii de îngustime crasă. Sub unghi medical, a vorbi de spirit e o fandoseală pe care numai fantaştii o pot invoca, numai că în mine a fermentat mereu o drojdie fantastă, un soi de drac care îmi şoptea că viaţa are sens numai dacă o plesnesc cu coada spiritului, adică cu postulatul unei „pouvoir spirituel“ fără de care farmecul acestei aventuri căreia îi spunem viaţă nu are exista. Drama e că, invocînd o astfel de putere, nu am certitudinea că o posed. În această privinţă, sunt un barbar cizelat cu veleităţi spirituale.

Cum s-au despărţit apele la tine – medic, tot mai puţin; eseist, hermeneut – tot mai mult?

Am copilărit lîngă o bibliotecă întinsă pe patru pereţi, între rafturile căreia mi-am dospit fantasmele tinereţii. Ajunsesem să recunosc cărţile după culoarea cotorului, nici măcar nu mai trebuia să le citesc titlul ca să ştiu ce conţin. Pe deasupra, cu o mamă profesoară de limba română, din gura căreia am auzit de timpuriu toate poncifele pe care se clădeşte o cultură generală – de exemplu, pesimismul lui Eminescu luat de la Schopenhauer, geniul lui Călinescu din Istoria literaturii sau forţa lui Blaga de a ridica un sistem filosofic –, imaginaţia mi-a fost căptuşită de timpuriu cu destui fermenţi pentru a fi prins de morbul contemplaţiei. Căci contemplaţia nu poate apărea în absenţa cărţii. Iar filosofia înseamnă întîi de toate contemplaţie, abia apoi ordaliţiul conceptelor. Contemplaţia e o formă doctă de a te uita ca viţelul la poarta nouă, un fel de stupoare mirată cu care te cruceşti la misterul a ce te înconjoară. Şi cum am avut morbul acesta din adolescenţă, educaţia medicală nu a făcut decît să-şi altoiască smalţul pe un fond de umoare cu totul nepragmatică, un soi de năuceală pasivă, de ins care se freacă întruna la ochi din neputinţa de a se obişnui cu ce vede. Aşadar, condiţiile rupturii de medicină s-au copt în mine mai înainte să mă hotărăsc să fac această facultate.

Ce poate ajunge să ştie un filozof despre om şi nu poate ştii un medic?

Că viaţa e o copcă a naibii de subţire pe care e inutil să alergi ca apucatul dacă sub ea nu intuieşti un curent de spirit. Curentul de spirit e premisa sine qua non a sensului vieţii, iar la acest curent nu ajungi decît prin fler. Flerul e facultatea cu ajutorul căreia sesizezi iradierea de spirit din lume. E mirosul subtil pe care îl capeţi în urma exerciţiului contemplaţiei. Iar cine are fler simte că viaţa nu are rost decît sub trena unei stihii de ordin spiritual. Dacă îmi vei spune că stihia cu pricina nu există decît în capul meu, atunci toată filosofia lumii ar fi inutilă, iar viaţa ar fi un accident stupid. Dar, cu ajutorul flerului, mă înnădesc la miracolul lumii. Iată ce îţi poate da filosofia. Altminteri, sub unghi somatic, un medic ştie infinit mai mult despre crăpelniţa pe care o purtăm în sînge decît un filosof. Dar amîndoi ştiu că pojghiţa copcii se va crăpa în scurt timp şi că ne vom duce la fund, şi atunci merită să zăbovim la suprafaţă bucurîndu-ne avid de amănuntul că existăm. Iar bucuria înseamnă: contemplaţie, fler şi fineţe conceptuală.

Care/ ce e, din unghiul tău de vedere, echivalentul Jurământului lui Hipocrate pentru umanişti?

Să mă străduiesc să-mi trec viaţa prin cap, şi nu doar prin maţ. Adică s-o diger prin nuanţe de suflet, nu doar prin bacterii de intestin.

Care este modul tău (la limită, metoda ta) de a face ordine în ceea ce vine spre tine sub forma culturii? Ce filtre ai la purtător, ce „plase de siguranţă“ activezi?

Pe dinăuntru am patru filtre: relaţia cu muza, cu modelul, cu zeul şi cu cuvintele. Muza e forma concentrată a femeilor pe care le-am iubit şi al căror sediment s-a aşezat în mine sub forma unor amintiri. Din sedimentul acesta îmi trag deseori pofta de a fi. Modelul e un amestec de figuri masculine pe care le-am admirat, fie că le-am întîlnit în carne şi oase, fie că le-am citit cărţile. Spun „masculine“ fiindcă nu poţi admira o femeie. Pe o femeie o poţi dori, o poţi cînta, o poţi iubi, dar nu o poţi admira. Modelul e polimorf, în el intră ceva din Eliade, din Călinescu, din Gavril Vatamaniuc sau din Mircea Nicolau. Primii doi aveau stil, ceilalţi doi aveau coloană vertebrală. Cum tot aşa modele văd în Spengler, în Liiceanu sau Carl Schmitt, dar pe linie teoretică. Fără ei, aş fi lipsit de vector, aş fi un găgăuţă plutind în bătaia vîntului. Zeul e stihia pe care o postulez din nevoia unui curent de spirit. E fundalul la care mă îndeamnă flerul atunci cînd presimt cum copca vieţii se va crăpa. Zeul acesta nu e musai să aibă chip, dar cum respir într-o paradigmă creştină, înclin să mi-l închipui după canonul Bisericii. Dar asta ţine mai mult de dispoziţie. Cînd mă plimb prin parc, curentul de spirit pe care îl contemplu spatele peisajului nu are nici o legătură cu Hristos. În filozofie eu îmi pun dogma cum vreau, fiindcă totul se reduce la trei termeni: contemplaţie, fler şi fineţe conceptuală. În fine, cuvintele: sunt încredinţat că monologul interior are un rol protector împotriva agresiunilor de ordin psihic. Cine îngînă versuri sau rugăciuni se bucură de efectul peltastic (lat. pelta = scut, platoşă) al cuvintelor. Vorba e scut, indiferent că o percep ca pe o podoabă estetică sau ca pe scîncet mistic. Şi atunci automat devin un „peltast“, un soldat înzestrat cu scut. De aceea, sunt un înrăit al monologului interior, trăncănesc cu mine la nesfîrşit, mai grav e cînd, vorbind cu glas  tare, îi surprind pe alţii cum se uită îngrijoraţi la mine.

Cărţile sunt mai  buni „învăţători“ decît oamenii?

Nici vorbă, o carte te instruieşte, dar nu te învaţă. E totuna cu a spune că teoria o poţi dobândi din cărţi, dar nu şi experienţa. Din acest motiv, omul, dacă are stofă, e indispensabil. El îţi transmite ceea ce nici o carte nu o poate face. Ce înseamnă stofă? O putere a spiritului a cărui înrîurire te solicită în mod intens, silindu-te să fii exigent cu tine însuţi. E cum te-ai muta pe altă orbită a trăirii zilnice, e cum ai schimba temperatura de fierbere a umorilor în care te scalzi. Un exemplu intuitiv e saltul electronului de pe un nivel energetic pe altul în cursul rotirii în jurul nucleului. Cînd eşti singur, te mişti căldicel pe bucla fleşcăită a rutinei, dar în preajma unui om cu prerogativă de spirit, schimbi nivelul, te salţi pe muchia unei încordări lăuntrice. Ce exemplu să-ţi dau? Dacă nu l-aş fi întîlnit pe Gabriel Liiceanu, aş fi rămas în matca comodă a mediocrităţii sterile, căci omul acesta m-a smucit benefic, scoţîndu-mă din inerţie.

Ce are un om care e un bun / un mare învăţător?

Tocmai harul de a te pune pe jar, scoţîndu-te din regimul de lene a minţii. Şi pentru asta are nevoie de diblă, nu de glagoră. Dibla e isteţime dată de fler, pe cînd glagora e erudiţie luată cu toptanul. E deosebirea dintre profunzimea şi galimatie. Profunzimea aceasta îţi dă impresia de densitate lăuntrică, căci omul e compact, adunat în sine, fără şovăieli de natură dilematică. E omul convingerilor puternice, genul de fiinţă peremptorie al cărei cîmp de atracţie dă naştere emulaţiei. Cine nu are emuli nu are har pedagogic, iată criteriul după care pot deosebi învăţătorul de impostorul cu ifose didactice. Iar emulul, tocmai fiindcă vrea să-şi întreacă maestrul, nu ajunge niciodată un prozelit, adică un adept fără discernămînt, ci cel mult un epigon, adică un urmaş ratat. De pildă generaţia mea, judecată cu exigenţa pe care ne-a insuflat-o la facultate Gabriel Liiceanu, este o generaţie de diadohi, adică de epigoni cărora spiritul de emulaţie le-a fost prea debil. Şi în loc de scena culturii, am rămas pe strapontina ei.

Te simți confortabil cu „spiritul timpului“ pe care îl trăim, în (re)simțim, îl inspirăm?

Doamne, dar cine se simte confortabil astăzi? Nu, fireşte că mă simt molestat mai tot timpul de cutia de rezonanţă în care ne-a prins tehnica. Dar am găsit remediul: mă retrag tot mai mult din prezent, căreia îi dau tot mai puţin atenţie, şi mă retrag în diverticulul unor tabieturi cu totul egoiste: joc şah, îmi prefir amintirile, răsfoiesc dicţionare şi mă chinui să-mi urzesc un stil propriu, cu expresii bizare, cărora, deşi le recunosc preţiozitatea, le savurez pe cont propriu pleaşca semantică. Altfel spus, mă întorc la cele patru „plase de siguranţă“: muza, modelul, zeul şi cuvintele.

Dărâmă acest „spirit al timpului“ cultura adevărată?

A dărîmat-o deja. Să iau, de exemplu, filosofia din universităţi: s-a ajuns la o clămpăneală atît de ineptă în materie de analiză a limbajului încît tocmai disciplina în care te aşteptai odată să dai de spirit duce acum cu totul lipsă de el. E o molimă pozitivistă care a curăţat terenul de orice virtute idealistă. Limbile clasice au fost părăsite, cultura generală a devenit un moft vetust. Nici un filosof de seamă din trecut nu mai este predat cu acribie sistematică, în schimb în locul lor au apărut corcituri hilare care proslăvesc filosofia minţii, neuroştiinţa şi analiza de propoziţii. Speculativul a fost înlocuit cu analiticul, iar spiritul a fost înlocuit cu creierul. Din acest motiv, în cel mult un deceniu Facultatea de Filosofie din Bucureşti va dispărea din lipsă de studenţi. La asta se adaugă anonimatul celor care sunt cadre didactice, inşi fără reputaţie care nu pot exercita nici o atracţie asupra tinerilor.

Dacă nu ar fi fost să trăieşti acum, în ce epocă ţi-ar fi plăcut să trăieşti?

Aici nu pot da decît un răspuns cu alură de clişeu: fie în Germania de dinaintea Primului Război Mondial, fie în România interbelică. Ori contemporan cu Spengler, ori comiliton cu Nae Ionescu.

Cum pot să ne salveze cărţile? Până unde ne pot salva, până unde pot să meargă ele?

Dacă prin salvare înţelegi mîntuirea de ordin soteric, nici o carte nu ne poate scoate la liman, nici măcar Noul Testament. Principiul lutheran sola scriptura e un criteriu, nu o garanţie. Dar dacă prin salvare înţelegi, sub sugestie etimologică, atingerea unei sănătaţi a minţii iscoditoare (lat. salvus = sănătos), atunci cartea e mană cerească, fiindcă ea găzduieşte actul unic al lecturii. Lectura este ecloziune pură, adică epifanie a ce dospesc pe fundul sufletului: am boală pe fund, cartea dezvăluie boala; am sănătate, cartea mi-o scoate la iveală. Altfel spus, cartea mă ajută să mă dezvălui pe mine prin intermediul literei ei, fenomen pe care nu-l mai trăiesc decît în cazul erosului. Ce scoate muza din mine sub unghi amoros poate scoate cartea sub unghi spiritual. Riguros vorbind, nu am spirit decît acolo unde lectura se petrece sub condiţia singurătăţii. În acest sens, lectura e tot atît de intimă ca trăirea mistică, atîta doar că nu cere neapărat postularea unui zeu. Asta nu înseamnă că cine este om al cărţii este implicit om de spirit, dimpotrivă, am întîlnit atîţia plicticoşi livreşti care îşi făcuseră din carte un idol nedezminţit. Numai că lor cartea le scotea la iveală secimea, adică deşertul lăuntric în care ajungi cînd cele trei oficii ale filosofiei – contemplaţie, fler şi ordaliţiu conceptual – lipsesc.

Noica şi două cărţi despre el. De ce Noica în viaţa ta?

Ha, de parcă aş fi avut de ales între vreo zece mari gînditori români, în faţa cărora, strîmbînd din nas cu suficienţă, m-aş fi codit cui să-i acord privilegiul de a-l băga în seamă. Într-o penurie atît de cronică cum e cea din spaţiul filosofiei româneşti, unde în afară de Blaga şi Noica, nu te mai întîmpină nici un alt nume cu greutate, alegerea e inexistentă. Pur şi simple te repezi la aceştia doi ca să nu cazi în gol. La nemţi dai peste zeci de gînditori legaţi între ei printr-o suită de generaţii, la noi pustiul e dezolant. În plus, avînd norocul să-l am profesor pe Gabriel Liiceanu la Facultatea de Filosofie, apropierea de Noica s-a făcut de la sine, printr-un soi de ştafetă pe care strălucirea acestui intelectual ne-a transmis-o în timpul cursurilor pe care le-a ţinut după 1990. În fine, întrucît mi-am dat doctoratul în ontologia lui Noica sub coordonarea aceluiaşi profesor, am ajuns un soi de exeget al operei lui Noica. Cu iz de anecdotă, Alexandru Dragomir s-a amuzat copios la începutul anilor 2000 cînd i-am spus că îmi „dau doctoratul în Noica”. În urechile lui, care îl cunoscuse atît de bine pe om, expresia îi suna bizar, prilejuindu-i comentarii maliţioase: „Auzi, domnule, au ajuns tinerii să-şi dea doctoratul în Dinu, asta da scofală, cred că Dinu ar fi fost măgulit, chiar dacă ar fi primit cu reticenţă încercările de a-i interpreta opera”). Aşa am ajuns la Noica: prin cărţile lui şi prin emulaţia cu care persoana lui Liiceanu a încărcat aerul facultăţii în primul deceniu de după revoluţie. Azi nu a mai rămas nimic din acel aer, cinismul analitic a atins apogeul, şi chiar dacă aş vrea să ţin un curs opţional despre Noica, nu mi s-ar mai da voie sub felurite pretexte. În schimb de peste 15 ani conduc un cerc de filosofie, numit chiar „cercul Constantin Noica”, unde sînt cîteva capete strălucite, de la care, chiar dacă nu mai aştept un sistem filosofic, am pretenţia unei gîndiri de suşă veche, adică inspirată de tiparul greco-german, al cărei spirit a dispărut din învăţămîntul universitar.

Bolgiile comuniste şi patrimoniul mărturiilor despre acestea. Cum de am uitat aşa uşor ce a fost acum 5-7 decenii acolo, în teribilele temniţe comuniste? Este drept aşa ceva?

Dacă nu aş fi avut şansa să cunosc cîţiva zeci de deţinuţi politici, din gura cărora am aflat o variantă a istoriei pe care profesorii de astăzi tremură de frică s-o predea în şcoli, dacă nu i-aş fi întîlnit pe ei, şansa de a ajunge o pramatie oportunistă ar fi fost exponenţială. Mă rog, s-ar putea totuşi să fiu o semi-pramatie. Oamenii aceştia, răposaţi între timp, mi-au deschis ochii asupra măsluirii formidabile la care e supusă istoria secolului XX.  De atunci, criteriul definitoriu după care îi judec pe intelectuali stă în opinia pe care o au despre deţinuţii din închisorile comuniste. E îndeajuns să le văd mimica cînd le pomenesc de Mircea Vulcănescu sau Valeriu Gafencu ca să-mi dau seama ce hram poartă. Restul e duplicitate dictată de calcule mărunte. Ca să n-o lungesc, leit-motivul meu este: dacă am fi crescut în cultul celor care au trecut prin închisorile comuniste, noi am fi avut astăzi o altă clasă politică, o altă pătură intelectuală şi o altă viziune asupra trectului. Dar cum acest cult nu existat, ne aflăm în halul moral în care ne aflăm.

Ce e de uitat, din punctul tău de vedere, din cultură?

De uitat nu trebuie uitat nimic, trebuie doar trecut prin furcile discernămîntului. Ca să întorc la marota mea: filosofia aflată azi în vogă e un exemplu de castel ridicat pe un nisip friabil, o clădire aparent solidă a cărei fundaţie e mîncată de carii. E îndeajuns s-o clatini un pic ca să-i întrezăreşti şubrezimea. Fundaţia mâncată de carii e chiar metafizica europeană pe care actualii teoreticieni au trecut-o în categoria rebuturilor definitive. Iar această descalificare a metafizicii e totuna cu uitarea ei. Urmarea e că filosofia modernă a devenit atît de anostă că nu ea nu poate fi digerată decît de inşi a căror minte a asimilat în întregime însuşirea anostă. Platitudinea cere minţi plate, serbezimea nu poate fi gustată decît de fiinţe aidoma ei. Cine se aseamănă se adună, iar acolo unde filosofia înseamnă lipsă de imaginaţie, de fler metafizic şi de entuziasm romantic, adepţii ei vor îndeplini chiar aceste condiţii. Eu unul n-aş rezista înlăuntrul ei decît cîteva ore, după care aş da bir cu fugiţii, exasperat de tenacitatea tembelă cu care şoarecii de bibliotecă vorbesc despre limbaj, despre filosofia minţii sau despre neuroştiinţă. O cîrtiţă meditînd asupra ghearelor cu care şi-a săpat vizuina fără să se întrebe ce-i în afara vizuinii seamănă leit cu plaga filosofiei analitice.

Etică sau estetică? Ce e pentru tine mai important din ceea ce (ne) vine dinspre / de la cultură?

Dihotomia e prea simplă, aş înlocui-o cu o pentadă: sunt erotic în raport cu muza, sunt estetic în raport cu arta (sau natura), mistic faţă de zeu, etic faţă de model şi religios faţă de semeni. Trăirile nu se încalecă decît dacă le confund ţinta către care tind. Sunt cinci tropisme esenţiale, toţi le avem măcar sub formă de predipoziţii. Şi dacă primele trei sunt clare în chip intuitiv, celelalte două cer o lămurire: morala unui om nu stă în norme, imperative sau porunci, ci în modelele în funcţie de care se judecă pe sine. Spune-mi pe cine ai admirat în tinereţe ca să-ţi spun cine eşti, fiindcă modelul e cel cu care vrei să semeni. La asta se reduce etica unui om, la cîtă tenacitate pune în imitarea unei fiinţe pe care admirat-o. Restul, conduita de rutină faţă de semeni, nu intră în categoria moralei, ci în cea a religiei. Religia e cea ce îi leagă pe oameni în numele unor convenţii pe care le împărtăşesc. Dogma şi confesiunea unui om sunt convenţii, adică legile lui, ţesătura de obişnuinţe pe care le asimilează pentru a se descurca printre semeni. Obiceiul de a fura, de a minţi sau de a întîrzia la întîlnire nu ţine de etica pe care ţi-o inspiră un model, ci de rutina pe care ai văzut-o la alţii. Tocmai de aceea majoritatea oamenilor au o religie, dar nu o etică. Ce vezi la alţii molipsindu-te, în biserică, acasă sau pe stradă, e stratul de religie spontană care îţi dictează reflexele imediate. Pe cînd etica dată de un model te scoate din plasa reflexelor imediate. Asta înseamnă că nu poţi comunica cu adevărat decît cu cei care împărtăşeşti măcar două din cele cinci tropisme: dacă însă mă închin altui zeu, admir alte modele, gust altă artă şi ascult de alte convenţii (dogme), dialogul cu celălalt e imposibil. De muză nu mai zic, ea ne înstrăinează pînă la război. În plus, mistica (relaţia cu zeul) nu are legătură cu religia (ce mă leagă de semeni). Mistica e rară, religia e ubicuă. De pildă, sărbătorile nu pot fi mistice, doar religioase. În schimb, o noapte albă poate fi mistică, dar deloc religioasă. De aici utopia multiculturalismului, care vrea să reducă cele cinci tropisme la dialogul pe orizontală între nişte momîi golite de tendinţe intime. Şi tot de aici utopia unui stat laic, gîndit ca un soi de hambar deşertat de orice urmă de reflex religios sau mistic.

Dacă ar fi să fii o carte, una singură, ce ai alege să fii? Și de ce?

Nu pot fi omul unei singure cărţi, nici măcar metamorfozîndu-mă în ea. În schimb, sufăr de viciul de a-mi privi cu patimă rafturile bibliotecii pe care mi-am încropit-o în casa de la Piatra-Neamţ. Cînd ajung acolo, mă cufund în fotoliu şi îmi las privirea să alunece pe cotorul cărţilor, încercînd să-mi reamintesc nu atît conţinutul lor, cît istoria în urma căreia cartea a ajuns la mine. Din mîna cărei persoane am primit-o şi în ce împrejurare. Dar mai ales impresia cu care am rămas citind-o. Toate aceste trăsături însufleţesc cartea dîndu-i o individualitate. Iar individualitatea aceea e strict legată de mine. Din acest motiv, de orice carte din bibliotecă mă leagă o positio mentis, o stare de spirit. Exact însuşirile de care duce lipsă un text în format electronic, care nu are istorie şi nici împrejurări însoţitoare. Biblioteca mea încape într-un stick, dar nu aş da-o pentru toate stick-urile din lume.

 

notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista Orizont, în numărul din luna iulie 2018. 

 

3 Comentarii

  1. Rara avis în cultura. Sub 0.1% dintre oameni pot înțelege. Pietrari cu ghiotura, proști.
    Stăpânirea limbii, rafinare internă. Ce calculatorist are timp?

    „De aici utopia multiculturalismului, care vrea să reducă cele cinci tropisme la dialogul pe orizontală între nişte momîi golite de tendinţe intime. Şi tot de aici utopia unui stat laic, gîndit ca un soi de hambar deşertat de orice urmă de reflex religios sau mistic”

  2. saracul oblomov de dambovita

  3. „Nu poate STII un medic”???!!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *