Cade și casa lui Marin Preda! Despre jubilație și indignare

O postare pe facebook săptămâna aceasta mi-a adus o celebritate pe care n-au reușit să mi-o aducă puse laolaltă toate faptele mele civice ori profesionale de-o viață. Dar nu ca să mă laud cu celebritatea recent dobândită scriu rândurile de față, ceea ce sper că se va vedea.

Vestea despre ruinarea casei Moromeților, am aflat-o, vai, eu însămi, grație celui mai banal episod cotidian casnic: am ochit în Piața Obor din București o telemea care arăta ca pe vremuri, cu găurele, și deși nu era afișat, cum spune la lege, locul de proveniență, am cumpărat-o, fericită. După care m-am întors să întreb, cu un glas cât mai puțin încrimanator, de unde vine, totuși. Din Teleorman, mi-a șoptit, jenată, domnișoara cu un chip de o distinsă paloare, din spatele tejghelei. Și a adăugat  imediat, ca sub inspirație divină, ca o parolă: Siliștea Gumești. Ei, am zâmbit luminată, e altă treabă…

Am schimbat apoi câteva vorbe: mai trăiește cineva din familia Călărașu?  există acolo o casă memorială? Dacă sunt panouri indicatoare, etc. Cum fata nu cunoștea detalii, m-am dus acasă și m-am uitat pe net, unde am descoperit, cum altfel decât indignată!, articolele și poza  postată și devenită rapid virală. Obținând neașteptata reacție: 2000 de distribuiri până seara, a casei ruinate, cu cherpicii la vedere, ca o carne dezgolită de piele, a marelui nostru prozator.

Din articolele ușor de găsit pe internet, am aflat că fosta locuință a Moromeților a fost cumpărată de jurnalistul Marius Tucă. Deși cu puțină întârziere, m-am gândit că trebuie să audiez și „altera pars” și l-am căutat pe  facebook. Marius Tucă, de care nu mai știam nimic de pe vremea acelor temute interviuri ale sale, mai mult interogatorii, de când era directorul Jurnalului Național, apare pe fb într-o ipostază necunoscută mie: cea de poet.  Mi-a răspuns totuși foarte repede la mesajul prin care-i aduceam la cunoștință postarea mea, fără să-i fi aflat în prealabil poziția. Nu s-a supărat, mi-a spus că face demersuri pentru a primi toate aprobările, ceea de durează și, când va avea nevoie, ne va cere sprijinul, nouă, opiniei publice indignate. Căci  tot despre indignare era vorba în mai toate comentariile, și deci despre ea vreau să vorbesc…

Despre sfânta mânie care sufocă spațiul nostru public și care a purtat pe aripile ei postarea de pe fb cu casa în ruină a prozatorului. Sigur, 2000 de reacții, care continuă să se înmulțească în momentul când scriu aceste note, spun ceva foarte pozitiv și reconfortant: Marin Preda este una dintre valorile pe care le împărtășim, după ce a trecut printr-un purgatoriu el însuși, făcut din reevaluări și contestări. Este unul dintre cei mai respectați scriitori ai noștri,  cu toată Desfășurarea lui și cu toată Ana Roșculeț. Știm că le-a scris, dar știm și că a scris Moromeții, Viața ca o pradă, Imposibila întoarcere. Știm că e singurul care n-a  răspuns pieziș la una dintre dureroasele întrebări legate de compromisurile artistului cu puterea, în vremuri grele, atât de dureroase, că trebuia să ai spatele solid și ca să le pui altfel decât în gând.  Cel care i-a pus-o avea, desigur, un spate cât marele zid chinezesc, se numea Adrian Păunescu. Iar Marin Preda a scris atunci o propoziție pentru care l-am iubit înainte de 1989, mai mult decât pentru toate cărțile lui și după câțiva ani de supărare, îl iubesc din nou, și după 1989:  „Nu, scopul nu scuză mijloacele, dar când unui scriitor îi ard degetele să scrie….” Ce-a spus mai departe, nu mai știu, dar era un răspuns cinstit și scris cu sânge….

Nu sunt mulți scriitori cărora le ard degetele să scrie pe lumea asta, să ne fie clar. Unii o fac doar să se afle în treabă. Marin Preda nu era dintre aceștia. Probabil că de aceea a rezistat scuturăturilor postrevoluționare și lumea mai știe cine e și-l respectă. Ceea ce e îmbucurător.

Până la un punct și indignarea stârnită pe fb de vestea despre casa lui care se dărâmă  e îmbucurătoare. Dar într-o țară caracterizată printr-o supraproducție de indignare, nu pot să nu iau reacția aproape ca pe un reflex condiționat. Încă o ruină, încă un val de indignare. Care trece ca tot ce e val, vorba poetului… În timp ce ruinele rămân și se înmulțesc.

În scurtele mele șederi în afara țării ( de care nu-mi vine să mă despart, cum nu-ți vine să abandonezi un copil al tău abandonat, vorba foarte regretatului Thomas Kleininger), n-am întâlnit, nici căutați cu lumânarea, oameni indignați. De parcă reflexul lor condiționat național era invers decât al nostru. Parcă aveau ticul de a se uita în jurul lor, doar-doar or găsi ceva de făcut, de proptit, de rezidit, de curățat, de reparat, de dărâmat și făcut la loc, și se reped asupra acelui obiectiv, și-și ocupă duminicile, weekendurile, micile vacanțe. Cum văd că ceva se ruinează, cum  se reped. Ai zice că n-au ce face cu viața lor, cu timpul lor… Nu ca noi, care avem ce face: ne indignăm. Sigur că am avut și comentarii de genul: „când vă apucați, vin și eu.” Sigur că și ca să te apuci, trebuie să ai atâtea aprobări, că te invinge lehamitea, altă supraproducție națională. Dar cele mai multe au fost: dar primăria? Dar școala? Dar familia? Dar sătenii? Ăștia ce fac? Ei bine, așa-i: în reportajele citite despre ruina rușinoasă din mijlocul satului lor, consătenii Moromeților stăteau pe marginea șanțului, și, ați ghicit, își exprimau indignarea: Nimeni nu face nimic pentru noi! Cu un fel de jubilație!

Cu un fel de jubilație constatăm toți că uite, se dărâmă și casa lui Marin Preda. Și asta este o jubilație tipic românească. Este  expresia unei adânci satisfacții simbolice: nu v-am spus eu? N-am avut eu dreptate? E satisfacția de a ni se confirma ce știm demult și de a constata că indignarea ne e îndreptățită.

În alte părți, exclamația  „Se dărâmă casa lui Marin Preda!” ar fi receptată ca un strigăt de ajutor. Și ar exprima jubilația că iată, s-a mai ivit un obiectiv, avem ceva de făcut cu viețile noastre, avem de pus și noi un cherpic la reconstruirea acestei ruine, n-am făcut umbra pământului degeaba…. ceva de felul ăsta… Deocamdată, doar în alte părți…

Spuneam in postarea mea, că în scurtul răstimp când am trăit în sudul Franței, am participat la mutarea unui castel, cărămidă cu cărămidă,  fiindcă moștenitorul dorea să elibereze terenul…. Am găsit și poze. Nu am văzut indignare pe chipul nimănui, nici atunci, nici acum, peste ani…

Tags: ,

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda corectoare : evident, este vorba despre sincronismul lovinescian, de care am fost despărțiți atât de brutal. Dușan Crstici

  2. Dușan Crstici says:

    Va scriu, la indemnul disperat al sotiei mele, care din septembrie 2018, după citirea articolului dumneavoastră, trăiește o permanentă nedumerire, referitoare la susținerea importanței de anvergură națională a scriitorului Marin Preda, ca si cum, Premiul de Stat(RPR), 1956, al Uniunii Scriitorilor(RSR),1971, deputăția MAN, director de editură, membru corespondent al Academiei(RSR), nu ar fi fost de ajuns. Toate acestea, s-au precipitat, astăzi, odată cu citirea articolului din „Adevărul ” din 8 februarie, referitor la viața si mai ales dispariția” marii europene”, strălucită promotoare a sincronismului lovescian, Hortensia Papadat Bengescu. La întrebarea sotiei mele, referitoare la absenta lui Marin Preda, la funeraliile scriitoarei, eu nu găsesc alt răspuns, cu excepția periclitării acordării premiului, probabil deja anunțat pentru anul care avea sa urmeze. Evident, nedumerirea sotiei in a găsi răspunsuri pe teme anticomuniste, in multitudinea de articole publicate in Lapunkt, ma determina sa renunț definitiv la comentarii. Dusan Crstici si Silvia Crstici, care, nu poate privi trecutul cu moderație

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *