Anul 1812: spectrul lui Napoleon

Dintre toate episoadele legendei imperiale, campania din Rusia rămâne acel semn al tragediei ce anunţă prăbuşirea edificiului napoleonian. Pentru Franţa şi pentru Rusia, în egală măsură, anul 1812 este un an teribil, o linie dincolo de care se întrevede un alt viitor. Pentru francezi, el este începutul înfrângerilor, pentru ruşi el este punctul de plecare al gloriei militare ce culminează cu intrarea în Paris, la 1814.

Pentru romanticii ce modelează statuia lui Napoleon, expediţia din Rusia este, alături de Waterloo şi de Sfânta Elena, sâmburele unui mit a cărui longevitate explică profilul secolului al XIX-lea francez. Eşecul monumental este salvat ca parte a unui traseu eroic. Armata decimată de erori strategice colosale devine, în acest tablou hugolian, o colecţie de eroi antici, împosibil de infrânt, chiar şi în înfrângere. Cartea lui Adam Zamoyski reconstituie, cu migală tolstoiană, cronica unei înfruntări ce retrezeşte întreaga Europa la o viaţă de după Imperiu.

Anul 1812 este cel în care fisurile organizării colosale, ce evocă grandoarea romană, încep să se facă simţite, asemeni unor nervuri ce anunţă catastrofa finală. Ordinea pe care Imperiul intenţionează să o apere prin campania de la 1812 nu poate dura în absenţa angajamentului militar continuu. Pacea nu este şi nu poate fi condiţia lui Bonaparte, de vreme ce legitimitatea lui cezarică este inseparabilă de reconfirmarea, rituală,a vocaţiei sale marţiale. Din Spania şi până în Rusia, ambiţia îl poartă spre această prăpastie pe care nu o poate evita. Aura sa este unicul reazem al unei domnii din care ingredientul de vechi regim este absent.

Profilul armatei cu care Imperiul intră în Rusia este imaginea însăşi a nemăsurii napoleoniene. Întreaga Europă ocupată sau clientelară este chemată sub arme, sub semnul unui efort colosal de mobilizare logistică. Liantul expediţiei ei este împăratul însuşi: prezenţa este asemeni unui astru care iradiază energia fără de care nimic nu ar fi posibil. Între cezarii modernităţii, Napoleon este unic prin capacitatea sa de a stimula loialitatea ce aboleşte graniţe etnice. Critica, îndoiala, emoţiile, tragediile nu pot anula acest sentiment al devoţiunii mistice.

Şi poate că această devoţiune mistică este cheia înţelegerii tragediei de la 1812. Încrederea în infailibilitatea sa explică acceptarea unui parcurs care nu poate fi decât unui suicidar. Ezitările lui Napoleon derivă din absenţa unui autentic obiectiv politic în Rusia: ceea ce doreşte nu este lichidarea Rusiei, ci reîncadrarea ei în sfera Europei franceze. De aici, perplexitatea în faţa reacţiei ruse, aceea de a evita , cu orice preţ, negocierea în termenii imaginaţi de împărat.

Ambiguitatea imperială este vizibilă şi în cazul raportării la chestiunea Poloniei. Dintre toate naţiunile care se alătură expediţiei sale, polonezii sunt locuiţi de speranţa unică a reconstituirii patriei lor: pentru polonezi, Franţa Imperială este instrumentul regenerării lor. Sacrificiul atâtora dintre ei este jetrfă pe altarul unei cauze cu care Napoleon flirtează, dar pe care nu o îmbrăţişează cu adevărat niciodată.

Succesiunea de tablouri a campaniei de la 1812 are culoarea unei pânze de Delacroix. Ea cuprinde clipele de carnagiu de la Borodino, flăcările ce înghit Moscova, dar şi teroarea retragerii ce urmează impasului militar. În acest punct, imaginile capătă intensitatea insuportabilă a tragediei colective. Dezastrul este unul fără precedent şi el devoră destine cu voracitatea unei zeităţi antice. Moartea este prin îngheţ, prin foamete, în tortură sa în solitudinea gheţii. Între onoarea şi barbarie, linia de graniţă devine aproape imposibil de trasat. În clipele în care dorinţa animalică de supravieţuire primează, omenescul cedează sub presiunea instinctelor prădătoare. Solidarităţile dispar, înlocuite de un sentiment al cruzimii amorale. Istoria anului 1812 este aceea a coborârii în infern. De la trecerea Berezinei la abandonarea oraşelor din Lituania, sub presiunea panicii, drumul din 1812 este jalonat de această unică combinaţie de altruism eroic şi de agresivitate animalică.

Pentru Europa, catastrofa din Rusia este un Rubicon. Anii care vin, până la 1815, sunt cei în care lupta cu Imperiul francez se va duce cu îndârjire. Naţionalismul german al lui Fichte este doar unul dintre reperele acestei mutaţii de sensibilitate. Cât despre Rusia, decembriştii sunt oamenii acestui an 1812. Din speranţele lor, frustrate de Alexandru I, se iveşte tradiţia revoluţionară romantică, ce înspiră şi generaţia lui Herzem. Pentru Franţa, eşecul monumental de acum este repetiţia generală a celui de la 1815. Pe câmpia de la Waterloo, legenda imperială îşi scrie cea din urmă pagină.

Campania din Rusia este înscrisă în materia fantasmatică a lumii noastre. Grandoarea ei ciclopică îi acordă o nuanţă de tragedie romantică, una dincolo de care se află suferinţa celor pentru care anul 1812 este un imens mormânt. Iar spectrul lui Bonaparte se întinde asupra veacului XIX, încărcat de promisiunile mesianismului.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    1812! Îmi evocă începutul tragediei basaarabene, tragedie progresivă, initial lingvistica, cu punctul culminant,atins după intermezzo -ul interbelic, intermezzo, reparator lingvistic ,dar, deposedant funciar, al pământurilor strămoșești, chiar foarte strămoșești, unele,, din secolul primilor Mușatini. Postbelic, s-au finalizat de o manieră radicală, ambele agresiuni. Nici genialitatea lui Ceaikovski, cu a sa uvertură solemnă, și nici, cei șapte galbeni donați de ocupantul general Kutuzov, la indemnul doctorului Caracaș, pentru spitalului Filantropia, nu atenuează din tragismul acestui an . Pentru generalul țarist, au fost suficienți șapte galbeni, pentru a avea statuie. Pentru nobilii Băleanu, Golesti, Văcărescu si nobila Safta Brâncoveanu, adevărații ctitori ai spitalului,…nemuritoarea luptă de clasă, începută din bună vreme, fără statuie, bineînțeles. Cu deosebită considerație, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *