45 pentru 45*: Anca Șincan interviu cu cu Dr. Margaret Beissinger

Interviu cu Dr. Margaret Beissinger, vice-președinta Societății de Studii Românești, profesor la Departamentul de Studii Slave al Universității Princeton, SUA. Interviu luat de Dr. Anca Șincan

Pentru publicul românesc vă rog să ne spuneți în câteva cuvinte cine este Margaret Beissinger.

srsSunt o americancă ce s-a îndrăgostit de România acum mulți ani și nu a renunțat niciodată la această dragoste. Am vizitat-o prima oară pe când încă era Republica Socialistă România studentă fiind, iar cea mai lungă ședere a mea aici (cu o finanțare pentru cercetare) a fost de 15 luni. Asta a fost când în România nu vorbea aproape nimeni limba engleză astfel că am învățat româna bine – a fost extraordinar! M-am reîntors în România de multe ori după studenție – n-am pierdut nici o ocazie să vin aici.

Interesele mele de cercetare includ narațiunile orale și cultura populară și tradițională a Balcanilor, în special crearea muzicii rome în sudul României unde am făcut o cercetare extinsă. Am făcut facultatea la Harvard, unde am rămas să predau limba română înainte de a mă muta la Madison, Wisconsin la sfârșitul anilor 1980. Am fost membru al corpului profesoral de la catedra de limbi slavice și programul de folclor la University of Wisconsin până în 2004 și în prezent predau la Departamentul de Limbi și Literaturi Slave la Universitatea Princeton. Cursurile pe care le țin sunt despre folclor Slav și est european, cultură romă, cultură și societate balcanică, narațiuni orale și povești folclorice. Predau și bosniaco-sârbo-croată ca de altfel și, mai rar, română.

Subiectul dumneavoastră de cercetare se află la o interesantă intersecție. Cum a ajuns cercetătoarea Margaret Beissinger la lăutari și manele?

De acord, această intersecție este într-adevăr „interesantă!” Întotdeauna m-a interesat folclorul, în special literatura orală și muzica tradițională. Când eram tânără am citit toate poveștile pe care puteam să pun mâna și am ascultat muzică populară din înregistrările pe care tatăl meu (și el profesor universitar) le aducea de la conferințele din străinătate la care participa. Placa de vinil preferată era un Electrecord cu muzică populară pe care l-a adus dintr-o călătorie în România. M-am îndrăgostit de muzica asta din momentul în care am ascultat-o prima oară.

La licență m-am specializat în folclor și mitologie. Decanul secției de folclor și mitologie de la Harvard era Albert Lord care dezvoltase în cercetarea sa în Iugoslavia, o teorie care explica cum poeții orali, Homer, de exemplu, reușeau să compună cântece epice extinse fără ajutorul cititului, scrisului sau memoriei. Munca lui m-a influențat puternic și cu încurajările primite de la el m-am decis să explorez cântecele bătrânești românești pe atunci un stil de creație care încă se mai păstra în unele zone din sudul României. După al doilea an de facultate am participat la cursurile de vară de la Brașov și am urmat un semestru la Universitatea din București. Cunoscutul folclorist Mihai Pop mi-a devenit mentor, la fel și folcloristul Nicolae Constantinescu. Mai apoi, în timpul studiilor doctorale de la Harvard am continuat să lucrez cu Lord extinzându-mi aria de cercetare la cultural populară a Balcanilor (am învățat Sârbo-Croata și am petrecut timp în Iugoslavia). Am revenit în România pentru a-mi continua cercetarea asupra cântecelor bătrânești pentru teză și am lucrat la Institutul de Folclor din București cu Alexandru Amzulescu. Am descoperit că erau cântăreții romi (lăutari) cei care cântau aceste iubite cântece românești la nunțile de la țară. Romii, nu doar în România ci practic peste tot sunt respinși de populațiile majoritare și marginalizați. Și totuși muzicienii romi sunt apreciați peste tot ca artiști tradiționali. Lăutarii în mod paradoxal sunt în același timp respinși ca “țigani” și iubiți ca artiști în societatea românească. În anii 1980 munca mea de cercetare (o americancă care voia să înregistreze și să intervieveze muzicieni romi) a fost foarte dificilă (securiștii nu m-au lăsat niciodată în pace). Mi-am scris teza pe compozițiile textuale și muzicale în cântecele bătrânești cântate de lăutari. Mi-am extins teza cu cercetare în România (încă comunistă) și am publicat-o sub titlul The Art of the Lăutar: The Epic Tradition of Romaniaîn 1991. Am continuat să scriu despre tradiția epică (mai multe articole și un volum co-editatEpic Traditions in the Contemporary World: The Poetics of Community, 1999.

Ca să închei răspunsul la întrebarea ta despre cum au devenit manelele un subiect de cercetare pentru mine intră în scenă România post-comunistă. M-am întors în România după revoluție și am intrat în legătură cu lăutari (chiar și cu unii pe care îi înregistrasem anterior) explorând cum România de după 1989 le-a schimbat repertoriul și viețile. Am putut să îmi fac cercetarea de data asta fără ca securiștii să mă urmărească peste tot și m-am tot întors de atunci observând cum s-au transformat lăutarii în anii în care România făcea trecerea spre democrație și economie de piață către Uniunea Europeană.

Lăutarii au trecut prin perioade de austeritate de la revoluție, și nu mai monopolizează muzica tradițională de la nunți cum o făceau înainte de 1989 dar sunt încă o parte importantă a culturii tradiționale și populare din România. Repertoriul lăutăresc a evoluat considerabil din 1989. Epicul ca stil nu a reușit să supraviețuiască schimbărilor culturale aduse de revoluție. Manelele însă, un gen de muzică extrem de popular dar în același timp controversat, au devenit vitale în repertoriul lăutăresc în anii 1990 și pentru mulți ani a dominat formele de dans social la nunți. Sunt fascinată de manele și am investigat genul acesta de muzică în profunzime publicând numeroase articole și un volum co-editat cu Speranţa Rădulescu și Anca Giurchescu, Manele in Romania: Cultural Expression and Social Meaning in Balkan Popular Music(2016).

Lucrez acum la un proiect de carte care se folosește cercetarea bogată care am făcut-o între lăutari de la sat și de la oraș după 1990. Am făcut cercetare aproape în fiecare an (și câteodată de mai multe ori pe an) de la sfârșitul anilor 1990 examinând cultura și interpretarea lăutărească în România post-comunistă.

Societatea de Studii Românești a organizat recent clasica-i de acum conferință în studii românești. În calitate de vice-președinte al SRS ne puteți spune ce înseamnă această conferință pentru SRS și pentru studiile românești în general?

Recenta conferință a Societății de Studii Românești din iunie reprezintă o etapă semnificativă în istoria SRS. A fost cea mai mare conferință de până acum, cu sute de vorbitori, participanți și spectatori din întreaga lume. O comunitate intelectuală de specialiști care studiază România și Moldova, SRS și-a lărgit scopul și membrii, s-a internaționalizat, în special după 1989. Eu am fost implicată în activitățile SRS de mulți ani societatea fiind locul unde se aduna o comunitate vie, progresistă și deschisă de cercetători. Extinderea și noile direcții ale Societății continuă acest mod de a fi. În mod special mă bucură noua revistă, bianuală Journal of Romanian Studies (publicată de Ibidem Press) care va fi lansată în 2019 (cu Lavinia Stan editor, eu editor asociat, Radu Cinpoeș, editor al recenziilor de carte și un consiliu de redacție care numără 13 bine cunoscuți specialiști.

România celebrează anul acesta 100 de ani de la unire. Cum se vede România de astăzi de la Princeton?

România este bine reprezentată la Princeton în 2018.  Sunt mulți studenți români aici (este cunoscut faptul că cei mai buni studenți la matematică și fizică de la Princeton sunt români)! Și am avut plăcerea de a îi cunoaște și a le preda multora dintre ei. Există și câțiva profesori români sau care, așa ca mine, introduc studiul României în cursurile pe care le predau la Princeton (în departamentele de studii slave, istorie și științe politice). Mai mult, există o asociație la Princeton – Studenți și Specialiști Români la Princeton (RSSA) fondată la începutul anilor 2000 de studenți români care organizează evenimente. A fost activă în acest timp și a adus la un loc pe toți cei din universitate și comunitate are aveau legătură cu România sau doreau să cunoască lucruri despre România. Așa că, îmi imaginez că, odată cu apropierea lunii decembrie, asociația de la Princeton va găsi un mod festiv pentru a celebra Marea Unire…

Ce urmează în viața academică a lui Margaret Beissinger?

Odată ce voi termina de scris cartea sper să explorez unele din subiectele pe care le-am lăsat deoparte pentru a mă ocupa de manele și lăutari. Voi face cercetare comparată asupra culturii romilor din Balcani, asupra literaturii sud-est europene ca și un proiect pe femeile rome și interpretare.

* [1] 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.

Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.

Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.

Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *