Interviu cu Dr. Ștefan Ionescu, lector la Universitatea Uppsala, luat de Ionuț Biliuță
Ionuț Biliuță (I.B.):Pentru cei care nu au avut ocazia să-ți citească publicațiile, spune-ne, te rog, cine este Ștefan Ionescu și care este periplul său academic?
Ștefan Ionescu (Ș.I.): M-am născut în București în timpul regimul Nicolae Ceaușescu. După Revoluție, am studiat la liceul Spiru Haret, iar apoi am urmat cursurile Facultății de Drept din București. Tot mai puțin interesat de domeniul dreptului și tot mai atras de istorie – în special de trecutul orașului meu și evoluția relațiilor interetnice și de istoria și statutul minorităților din România – am decis să-mi continui studiile în cadrul programului de master în cultură și civilizație ebraică al Centrului Goldstein-Goren al Universității din București, iar apoi cu încă un master în istorie la Universitatea Central Europeană din Budapesta, Ungaria. Anul petrecut la CEU – o universitate relativ tânără (înființată în 1991 de către filantropul George Soros) dar extrem de dinamică și profesionistă – mi-a plăcut foarte mult. Acolo am avut colegi extraordinari și am învățat foarte multe de la corpul profesoral interdisciplinar și internațional. Din păcate, văd că în ultimii ani aceasta universitate este hărțuită în mod sistematic de către guvernul Victor Orban care nu pare să aprecieze contribuția acestei instituții la dezvoltarea învățământului superior din Ungaria. Acum există riscul ca CEU să fie forțată să se mute din Ungaria ca urmare a presiunilor politice și cred ca acest lucru ar fi foarte trist.
Deoarece doream să aprofundez interesul meu academic privind istoria relațiilor dintre evrei și neevrei în timpul anilor `30 si `40 și mai ales în timpul Holocaustului în cadrul unei instituții specializate pe acest domeniu de cercetare, am ales să-mi continui studiile doctorale la Centrului Strassler al Universității Clark din Worcester, Massachusetts, SUA, care oferea la acea dată sigurul program doctoral în studierea Holocaustului și Genocidului. Experiența studiilor doctorale în SUA a fost una foarte pozitivă: acolo am avut colegi și prieteni din toate colțurile lumii, am avut acces la o bibliotecă foarte bună (suplimentată de un excelent sistem de împrumut inter-bibliotecar) și am beneficiat de prelegerile si sfaturile unor profesori remarcabili, dintre care aș dori să-i menționez pe Deborah Dwork (coordonatoarea mea de doctorat), Thomas Kuehne, Valerie Sperling, Jaan Valsiner, si Henri Theriault. Teza mea doctorală a examinat politica de românizare economică a Bucureștiului (care i-a vizat în special pe evrei) în timpul regimului Antonescu. În general sunt interesat de Holocaust și genocid, istoria dreptului și a minorităților în secolul 20, de justiția tranzitivă și memoria colectivă. După doctorat am lucrat timp de doi ani la Departmentul de Istorie al Universității Chapman din Orange, California, SUA, ca cercetător și lector, unde am predat cursuri privind istoria Holocaustului. Din California m-am mutat la Departamentul de Istorie al Universității Elon din Carolina de Nord, SUA, unde am predat cursuri pe Holocaust și istorie contemporană europeană timp de două semestre. În aceeași perioadă, am beneficiat si de o bursă de cercetare la Centrul de Studii Europene al Universității Duke. După experiența din Carolina de Nord, am avut câteva burse postdoctorale la instituții precum Institutul de Cercetare al Universității din București, Centrul Mandel al Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington DC, SUA, și Institutul Max Planck pentru Istoria Dreptului European din Frankfurt am Main, Germania. Anul trecut m-am mutat la Universitatea Uppsala din Suedia, unde lucrez ca lector la Centrul Hugo Valentin privind minoritățile și studierea Holocaustului și genocidului. Aici predau mai multe cursuri despre Holocaust și genocid în cadrul programului interdisciplinar de master. Cum cei mai mulți studenți ai Centrului Hugo Valentin sunt din afara Suediei, i-aș încuraja și pe studenții români interesați de aceste subiecte să aplice la acest program.
I.B.:Cartea ta, Jewish Resistance to Romanization (1940-1944), publicată de Palgrave în 2015, s-a bucurat de o recepție entuziastă în mediile academice din Occident, fiind prea puțin receptată în publicațiile academice și curricula cursurilor universitare din România. Pentru publicul românesc nefamiliarizat cu acest subiect, în ansamblul studiilor axate pe Holocaustul european sau pe cel românesc, care ar fi principalele ipoteze de cercetare abordate și contribuția demersului tău de cercetare reflectat în această monografie?
Ș.I.: Cartea mea examinează procesul de românizare a proprietăților imobiliare, firmelor, și locurilor de munca aparținând evreilor și într-o anumita măsură și romilor, din Bucureștiul anilor 1940-1944. Din punct de vedere practic, românizarea economică a însemnat transferul acestor bunuri în proprietatea și administrarea statului iar apoi în cea a etnicilor romani. Având rădăcinile în scrierile intelectualilor naționaliști români din secolul al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX, acest proiect de naționalizare economică a fost implementat de regimul de dictatură al generalului (ulterior Mareșalului) Ion Antonescu, care l-a prezentat publicului român drept o operă de dreptate socială si națională, menită să creeze o burghezie prosperă de origine etnică română. Distribuirea acestor bunuri și locuri de muncă trebuia să aibă loc în favoarea anumitor categorii de beneficiari, precum refugiații români din provinciile pierdute în 1940, veteranii și invalizii de război, funcționarii publici, întreprinzătorii economici, etc. Această spoliere în masă a evreilor a avut loc în majoritatea țărilor aflate sub influența Germaniei Naziste și a purtat numele generic de ”arianizare”. În studiul meu, eu am investigat procesul de implementare a acestui proiect – inclusiv legislația, birocrația si beneficiarii românizării – și modurile prin care minoritățile vizate au răspuns românizării, în special folosindu-se de mecanisme juridice, precum procese în instanță și transferuri fictive/camuflate de proprietăți. Argumentul meu principal este că procesul de românizare economică a eșuat parțial datorită mai multor motive, printre care evoluția nefavorabilă a războiului pentru Axă (și, implicit, pentru România), problemele structurale ale birocrației românești (dezorganizare, ineficiență, corupție), și rezistența masivă a evreilor contra spolierii economice prin mijloace juridice. În timp ce transferuri fictive/camuflate de proprietăți de la evrei la ne-evrei pentru a le salva de la confiscare au avut loc și în alte țări europene și sunt discutate în unele studii pe Holocaust si arianizare, din câte cunosc eu, până acum cazul rezistenței legale a evreilor români contra spolierii proprietăților lor prin contestarea în instanțe – prin anii 1942-1943 existau în jur de 40 000 de procese deschise de evreii din întreaga țară împotriva confiscării proprietăților lor urbane iar în jur de 10% dintre ei câștigaseră procesele contra Centrului Național de Românizare! – este fără precedent în Europa aflată sub sfera de influență nazistă și nu apare în nici un studiu academic din domeniul Holocaustului. Acest aspect al rezistenței juridice contra spolierii în masă este o situație cu totul remarcabilă – un efort uriaș al unei comunități minoritare aflate sub presiunea constantă a autorităților, a diverselor măsuri discriminatorii, și a fricii de deportare (în lagărele si ghetourile din Transnistria sau în lagărele din Polonia ocupată de Germani după cum se stabilise prin 1942) de a-și salva proprietățile și locurile de muncă și a avea astfel o sursă de venit care să le permită să supraviețuiască perioadei foarte dificile a războiului. Deși urmărea rezolvarea unor probleme sociale acute ale României – cum erau situația dificilă a refugiaților români de la 1940 si a veteranilor, invalizilor, și văduvelor de război – în general, prin soluțiile injuste adoptate (spolierea anumitor grupuri minoritare și în special a evreilor), românizarea a avut un efect negativ asupra economiei și societății românești deoarece a încurajat conflictele de tot felul, incertitudinea asupra statutului juridic al multor proprietăți, distrugerea unor imobile, închiderea sau funcționarea defectuoasă a unor firme, haosul economic și a alimentat corupția administrației publice și denunțurile.
I.B.:Ca o continuare a întrebării de mai sus, pe când o traducere românească a cărții tale?
Ș.I.: Momentan nu am nici o veste privind o versiune în limba română a cărții mele. Nu am semnat nici un contract cu vreo editura româneasca privind traducerea cărții, dar sper să găsesc o editură interesată de subiectul românizării economice a Bucureștiului. Din păcate, editura la care am propus cartea, Polirom, a respins-o pe motivul ca ar acoperi o nișă foarte îngustă și nu și-ar găsi cumpărători. Eu aș fi crezut exact contrariul, mai ales în contextul popularității crescute a mitului privind apogeul dezvoltării economice și culturale a României în perioada anilor `30-`40 și a nostalgiei și interesului pentru istoria recentă a Bucureștiului.
I.B.: O întrebare incomodă dar importantă: cum vede Ștefan Ionescu parcursul viitor al studiilor în domeniul Holocaustului românesc, mai ales în ceea ce privește aspectul controversat al procesului de retrocedare a proprietății evreiești confiscate de statul român în timpul regimului antonescian?
Ș.I.: Aș începe cu o notă optimistă. În ultimele două decenii, au fost publicate importante studii și colecții de documente despre regimul Antonescu și contribuția sa la Holocaust, produse de cercetători precum Viorel Achim, Jean Ancel, Ana Bărbulescu, Lya Benjamin, Maria Bucur, Mihai Chioveanu, Adrian Cioflâncă, Anca Ciuciu, Roland Clark, Dennis Deletant, Diana Dumitru, Henry Eaton, Hildrun Glass, Simon Geissbuhler, Mariana Hausleitner, Armin Heinen, Radu Ioanid, Constantin Iordachi, Michelle Kelso, Irina Livezeanu, Victor Neumann, Ion Popa, Vladimir Solonari, Ottmar Trașcă, Marius Turda, Raphael Vago, Liviu Rotman, George Voicu, Leon Volovici si Felicia Waldman. Aș semnala aici și ultima carte apărută pe acest subiect: un volum colectiv editat de Alexandru Florian, publicat chiar anul acesta la editura Indiana University Press, intitulat Holocaust Public Memory in Postcommunist Romania. În ciuda acestor numeroase publicații care au elucidat aspecte importante ale Holocaustului din România, literatura academică și dezbaterea publică pe acest subiect au rămas în urmă față de ceea ce se întâmplă în spațiul cultural al altor țări europene (precum Polonia – unde cartea istoricului Ian Gross – Vecinii: suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia– a dat naștere unei dezbateri publice foarte intense privind participarea polonezilor la Holocaust). Totuși, în ultima vreme, s-au făcut progrese în promovarea unei dezbateri publice despre Holocaust în societatea românească, prin publicarea raportul Comisiei Internaționale Elie Wiesel, înființarea Institutul National pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel,” inaugurarea memorialului Holocaustului din București, publicarea unei reviste academice (Holocaust: Studii și Cercetări), implementarea unor programe de educație privind Holocaustul în licee și universități, și lansarea proiectul de înființare a unui Muzeu al Holocaustul și Istoriei Evreilor in centrul vechi al Bucureștiului.
Nota pesimistă ar fi că o parte importantă a societății românești nu pare dispusă să confrunte cu onestitate realitatea participării regimului Antonescu la stigmatizarea, persecuția, jefuirea, deportarea si distrugerea fizică a sute de mii de evrei și romi în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceasta lipsă de deschidere în confruntarea adevărului istoric se poate observa și în alte țări implicate în episoade genocidale – întotdeauna este mult mai ușor să discuți cazurile în care „alții” sunt responsabili pentru comiterea unor crime în masă decât membrii propriului grup/stat sau cazurile în care propriul grup a fost victima unor persecuții și atrocități. De exemplu, am fost surprins de faptul că majoritatea studenților americani cu care făceam seminariile la un curs pe genocid comparat la Universitatea Clark cunoșteau foarte multe despre Holocaust, dar foarte puține despre genocidul împotriva populației indigene (Native Americans) care avusese loc în țara lor. De aceea cred că este important să furnizam studenților o educație globală și variată privind numeroasele cazuri de genocid, crime împotriva umanității și alte atrocități comise de-a lungul timpului. Sunt oarecum optimist în privința viitorului studiilor privind Holocaustul din România: cred că în anii următori vor apare numeroase studii care examinează în mod direct Holocaustul sau unele subiecte conexe care au implicații pentru acest domeniu (precum fascismul, istoria evreilor și a romilor, politicile de populație) și educația privind Holocaustul va continua în cadrul unor programe universitare.
Printre aspectele Holocaustului care ar necesita mai multă atenție din partea cercetătorilor, profesorilor, și decidenților politici este și problema restituirii proprietăților evreiești confiscate de regimul Antonescian. Din păcate, statutul juridic al acestor proprietăți este foarte complicat: o parte din aceste proprietăți au fost restituite imediat după război, dar au fost confiscate din nou de către regimul comunist în cadrul politicilor sale de naționalizare a proprietăților private aparținând așa-ziselor clasele exploatatoare, indiferent de originea lor etnică. Evrei care au supraviețuit războiului și au reușit să evite naționalizările comuniste și-au pierdut ulterior proprietățile in favoarea statului român cu ocazia emigrării lor din România. Sper ca în viitor sa apară mai multe studii axate pe tema confiscării și restituirii proprietăților evreiești in anii `40-`50 care să se adauge puținelor articole și capitole de carte referitoare la acest subiect.
I.B.:Cum se vede centenarul României Mari din lumea academică suedeză, mai ales în contextul curbei ascendente a iliberalismului din regiune, a resurgenței violente a extremei drepte și antisemitismului cu vădite tendințe negaționiste în ceea ce privește Holocaustul?
Ș.I.: Din păcate, există deja o tendințăputernicăde ascensiune a curentelor politice radicale ultra-naționaliste, xenofobe, antisemite și rasiste înmai multe țări europene, inclusiv înEstul Europei si Scandinavia. Suedia nu face nici ea excepție de la această tendință– din câte îmi dau eu seama, existășiaici o îngrijorare mai ales privind ascensiunea partidelor de extremădreaptă care promoveazăun discurs xenofob îndreptat înspecial împotriva emigranților. Româniacentenarului Unirii mi se pare foarte polarizatădin punct de vedere politic și cultural, cu o viațăpublicăfoarte tensionatăși lipsităde un proiect de țarăbine definit. Citind știrile din țarăînmod constant – online – am observat căîn ultimii ani anumite partide politice șigrupuri media din Romania au adoptat un discurs etno-naționalist îndreptat împotriva minorităților șia ”străinilor” care chipurile ar complota împotriva țării noastre. De exemplu, sunt șocat de popularitatea discursului conspiraționist care-i vizează peGeorge Soros șipe foștii bursieri ai Fundației pentru o Societate Deschisăcare au devenit ținta unor atacuri verbale agresive șitotal nejustificate ca șicum ei ar fi vinovați pentru problemele cu care se confruntăRomânia. În același timp, existăînsășisemne bune la nivel academic: tot mai mulți cercetători interesați de istoria și cultura Românieistudiazăsau obțin poziții academice la universități șiinstitute de cercetare din Europa șiAmerica de Nord, ceea ce va duce la o sporire a număruluișicalității studiilor despre România. De asemenea, înultimii ani, Societatea pentru Studii Românești(SRS – înființatăin SUA înanii `70) a devenit tot mai activăin Româniașiînstrăinătate prin organizarea de conferințe șidiferite proiecte, inclusiv inițierea de noi publicații. Eu aștept cu mult interes sa particip la conferința SRS care va avea loc învarăla Academia de Studii Economice din București.
I.B.: Ce are pe agenda sa viitoare Ștefan Ionescu la nivel academic?
Ș.I.: Pe lângăparticiparea la conferința SRS de la Bucureștidin luna iunie, înaceasta varăvoi participa la conferința ”Genocid si Violența in Masă” organizatăde asociația internaționalăa cercetătorilor fenomenului genocidal care va avea loc la Marsilia in Franța. Înaceasta perioadălucrez la câteva articole privind naționalismul economic românesc interbelic și consecințele procesului de românizareînperioada anilor `40. Împreunăcu unii colegi, plănuiesc câteva studii comparative ale procesului de spoliere a minorităților axate pe Holocaust, dar și compararea acestor aspecte ale Holocaustului cu alte cazuri de genocid. De asemenea sunt interesat încontinuarea studierii istoriei minorităților etnice din România(cum ar fi evreii, romii, armenii) precum și a fenomenului de justiție de tranziție și studiile despre memorie – un domeniu de cercetare foarte dinamic înau apărut câteva studii remarcabile înultima vreme, cum ar fi cel al Lavinei Stan, Transitional Justice in Post-Communist Romania: The Politics of Memory.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Ionuț Biliuță este actualmente asistent cercetare la Institutul de Cercetări Socio-Umane “Gheorghe Șincai” și lector asociat la Universitatea Petru Maior, ambele din Târgu-Mureș. De asemenea, este André Scrima Fellow la Institutul Ecumenic al Universității “Lucian Blaga” din Sibiu. Doctor in Istorie al Universității Central Europene din Budapesta, cu o teză despre relația dintre Mișcarea Legionară și Biserica Ortodoxă Română în interbelicul românesc și în Teologie Ortodoxă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Stagii de cercetare doctorale și post-doctorale la Colegiul Noua Europă din București, la Institutul de Istorie Europeană din Mainz (Germania), Centrul Mandel pentru Studii Avansate în domeniul Holocaustului (Muzeul Holocaustului, Washington DC), la Institutul de Studii in domeniul Holocaustului “Simon Wiesenthal” din Viena și la Centrul de Studii în domeniul Holocaustului, Institutul de Istorie Contemporană (IfZ) din Munchen, Germania. Ultimele sale publicații sunt: „‘Politics and Dogma’. The Case of Father Ilie Imbrescu (1909-1949),” în Intelectualii politicii și politica intelectualilor, ed. Daniel Citirigă, Georgiana Țăranu, și Adrian-Alexandru Herța (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2016), 281-309; „‘Agenții schimbării’: Clerul ortodox din Principatele române de la regimul feudal la statul național,” în Cristian Vasile (coordonator), „Ne trebuie oameni!” Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană (Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2017), 27-65
